Epifanie

# Marți, 25 octombrie. Regele Mihai se adresează Parlamentului și țării. La 90 de ani, încă se poartă drept, ca un brad bătrîn și fragil, cel mai înalt din mijlocul pădurii. Nu are importanță ce spune – cu toate că mesajul său e de mare bun-simț - ci cum o face: demn, echilibrat, blînd. Adică regal. Deasupra patimilor de partid, cu mintea hrănită de trecut, cu ochii către viitor.  Din persoana sa curge o magie veche de cînd lumea, acea magie care-i făcea pe discipolii lui Iisus să îngenuncheze și pe supușii lui Ștefan cel Mare să-și scoată căciula din cap. Rege-Preot, Unsul lui Dumnezeu și Stăpîn Temporal, Mihai de România nu mai are origine, biografie, identitate. Este Epifanie, este revelația unei lumi nevăzute. Cuvinte mari? Poate. Dar mă întreb dacă nu cumva cei vechi aveau dreptate susținînd că legătura unui neam cu Dumnezeu este realizată tocmai de Rege. O legătură directă (fără a accepta neapărat că marile familii domnitoare ale Europei se trag din sîngele lui Iisus), certificată de practica sacrificiului regal. În timpuri grele, în timpuri de restriște, Regele (sau un Înlocuitor din vița sa) accepta să se sacrifice pentru neam și țară, iar jertfa lui punea din nou lucrurile în ordine. Poate că, de la Basarabi încoace, moldo-vlahii au supraviețuit ca neam datorită sîngelui regal care a curs neîncetat. Poate că declinul nostru a început cu alungarea Regelui Mihai și instaurarea Republicii sovietice România. Poate că rătăcim în deșert, de douăzeci de ani, ca evreii lui Moise, întrucît nu vrem să restabilim legătura cu Dumnezeu, prin revenirea la monarhie. Poate...  Sigur rămîne faptul Republica noastră a secretat mai mult tirani, obedienți și venali decît oameni de stat. Comparați ultimii 70 de ani cu perioada construcției României Regale și o să rămîneți pe gînduri. Ce-ar fi de făcut? Nici eu nu știu. Sper numai ca sacrificiul regal să funcționeze în continuare.

 “Hai la Focul lui Sumedru!”

 # Miercuri, 26 octombrie. Aseară, în tot Muscelul au ars Focurile lui Sumedru, amintire a vremurilor păgîne în care păstorii marcau intrarea turmelor în iarnă. Împreună cu Sîngeorzul, Sumedru împarte anul în două anotimpuri simetrice –vara, între 23 aprilie și 26 octombrie, și iarna, din 27 octombrie pînă pe 22 aprilie. Vara pastorală are ca “miez al timpului” sărbătoarea lui Sîntilie (20 iunie), iernii îi marchează mijlocul Sîmpetrul (16 ianuarie). Toate astea îmi amintesc de porțile solstițiale ale vechilor greci, puse sub semnul lui Ianus Bifrons, acele “porți ale zeilor și ale oamenilor” prin care sufletele intrau sau ieșeau din materie. Se vede treaba că simbolismul se moștenește din vremuri neolitice, adaptat diverselor culture și religii. Sumedru, Sîngeorz, Sîntilie – creștinismul a suprapus zilele sfinților peste calendarul vechi, dar oare cum s-or fi chemat sărbătorile astea la origine? Interesantă e și povestea apocrifă a lui Sumedru, pe care păstorii argeșeni îl văd ca pe un fecior care noaptea se preschimba în porc mistreț, un Avatar al lui Vishnu, după interpretarea guenoniană a lui Vasile Lovinescu. Așadar, un Făt Frumos, un zeu leneș, ascuns, care se cere sacrificat sub forma bradului din mijlocul focului ritual. Să mai notez și credința populară că Sumedru și Sîngeorz au făcut un legămînt strașnic, sub pedeapsa tăierii capului – primul trebuie să desfrunzească pădurea pînă pe 26 octombrie, în timp ce al doilea o înverzește pînă pe 23 aprilie. Cei doi țin anotimpurile (și clima) în ordine, o amintire îndepărtată a ieșirii zonei europene din ultima glaciațiune, poate… Dacă ne luăm după ea, putem spune cu certitudine că acțiunea umană încălzește clima.

 Și noi vrem vergi la fund!

 # Joi, 27 octombrie. După nopți de negocieri cu reprezentanții marilor bănci europene, liderii UE anunță că datoria Greciei va fi redusă la jumătate. De asemenea, Fondul European pentru Stabilitate Financiară va fi majorat la o mie de miliarde de euro (Doamne, ce cifre dincolo de orice închipuire!), cu sprijinul Chinei, astfel încît să se poată salva și alte economii cu probleme, îndeosebi dacă va fi vorba de intervenții în statele mari (Spania sau Italia). Astfel, a cîștigat punctual de vedere francez, pledînd pentru solidaritate, cu toate că Germania n-a renunțat la pretențiile specifice de cumpătare și corectitudine. Grecia răsuflă ușurată, dar populația rămîne în stare de revoltă. Un “vox populi” ne arată un palicar care spune: Ce mare lucru, frațicule, că ne iertară de dobînzi? Iar o doamnă bine declară: Ținînd cont că am dat Europei filosofia, arhitectura și artele, bașca democrația, nu am primit mare lucru... Din toată vînzoleala, rețin două lucruri – că Europa își apără proiectul de unificare, chiar sacrificînd ceva din lăcomia bancherilor săi, și că România e un fel de școlar oligofren care cere profesorului vergi la fund, alături de colegii neastîmpărați, chit că a stat cuminte în bancă. Păi cum să zic altceva, cînd datoria noastră externă este sub a Greciei, procentul acordat cheltuielilor sociale ne plasează în lumea a treia dar am tăiat salariile bugetarilor și mîncăm austeritate pe pîine?

 # Vineri, 28 octombrie. Vin de la medic unde mi se confirmă că ultimii 20 de ani mi s-au pus în fiere. La propriu. Mica pungă cu venin s-a pietrificat și trebuie dată afară. Dacă este adevărat ce spun ocultiștii, cum că acest organ strînge frustrarea și sarcasmul, știu deja cu numele căror personaje de tranziție o să botez bolovanii extrași.  Singura nelămurire e legată de numărul lor #