La Brăila-n port

# Luni, 10 octombrie. Plec la Brăila, pentru trei zile, la un simpozion privind conservarea şi restaurarea zonelor urbane istorice. Ana Hărăpescu, directoarea Direcţiei judeţene pentru cultură şi patrimoniu naţional, a invitat specialişti de marcă şi istorici cunoscuţi, făcînd balet printre orgolii şi resentimente, atît de comune românilor, astfel că evenimentul se anunţă unul de ţinută, meritînd osteneala. O oră ne tîrîm prin Bucureşti, într-un trafic infernal, centura fiind blocată pe cinci kilometri de sute de TIR-uri. În schimb, pe A2, se circulă occidental. Şi drumurile Brăilei sînt OK, astfel că drumul ne ia puţin peste patru ore. Oraşul ne întîmpină cu ploaie rece şi străzi răscolite – se recondiţionează reţeaua de tramvai, veche de un secol. Ne cazăm într-un hotel de la începuturile ceauşismului, în care sumbra arhitectură stalinistă s-a vrut îndulcită cu elemente folclorice naţionale, rezultînd ceva ca o puşcărie art deco. Dar nu facem nazuri – sîntem nişte bieţi conţopişti în trecere. Pînă seara, am timp să dau cu pasul prin centrul vechi. Şi merită.

La mijlocul secolului al XIX-lea, Brăila era al doilea oraş al Ţării Româneşti

Avea 17 sedii de bănci, 5 companii de asigurări, case de armatori, monumente...

Strada Regală, cu frumoase palate şi case negustoreşti

Faţada Teatrului "Maria Filotti"

Aşezarea este menţionată încă din „Letopiseţul Cantacuzinesc”, considerîndu-se că a fost întemeiată de oamenii lui Radu Vodă descălecătorul, care s-au coborît „pre supt podgorie ajungând până în apa Siretului și până la Brăila”. De asta nici nu ne miră că negustorii din Ţara Bîrsei aveau, pe la 1368, privilegii comerciale la Brăila, semnate de Vladislav Vlaicu! Disputat apoi de munteni şi moldoveni, oraşul cade sub turci pe la jumătatea secolului al XVI-lea, fiind transformat în raia timp de 300 de ani. Războiul ruso-turc din 1828-1829, cu pacea de la Adrianopol, readuce Brăila în componenţa Ţării Româneşti şi deschide calea unei dezvoltări formidabile, prin liberalizarea comerţului pe Dunăre şi mare. Oraşul devine porto-franco. Vechea cetate a Brăilei este demolată iar capitanul baron R. de Borroczyn, din trupele lui Kiseleff, prezintă Divanului ţării planul noului oraş – cu un mare bulevard de centură, semicircular, în care se înţeapă, ca spiţele unei roţi, străzi drepte, plecînd dintr-o piaţă centrală. Pe plan erau menţionate pînă şi locurile cazărmilor şi şcolilor, ca să nu mai vorbim despre instituţii şi grădini publice! În plus, au fost îndreptate străzile, au fost parcelate şi scoase la vînzare suprafeţele disponibile, a fost încurajată „imigraţia”. Astfel, Brăila s-a transformat, în nici 50 de ani, într-un port redutabil, într-un oraş negustoresc, al doilea ca importanţă după Bucureşti, în care îşi aveau sediul 17 bănci, cinci case de comerţ şi companii de asigurări, un centru cosmopolit în care românii, grecii, armenii şi evreii îşi construiseră mari lăcaşuri de cult iar armatorii englezi aveau case de vacanţă.

În Piaţa Traian, o veche moschee a fost transformată în biserică, palidă revanşă pentru 300 de ani de dominaţie turcească

Din vechiul monument s-au păstrat tavanele de lemn şi stîlpii de susţinere

Fostă casă de armator, azi Centru Cultural

Imagine din Biblioteca judeţeană Brăila, fostă casă negustorească

Mă plimb prin Piaţa Traian, punctul central al vechii Brăile, axul din care plecau nervurile acestui oraş-evantai, deschis spre Dunăre. Şi văd revanşa luată de autohtoni asupra turcilor – o moschee transformată în biserică, cum rar mai găseşti în Balcani. Din vechea moschee s-au păstrat tavanele de lemn şi stîlpii de susţinere. În rest, s-a adăugat, în timp, un turn-clopotniţă (unde o fi fost minaretul?). O statuie a împăratului Traian desăvîrşeşte afirmarea identităţii. O iau pe Calea Regală, arteră pietonală străjuită de vechi hoteluri şi case negustoreşti. Multe sînt în stare bună, altele stau să cadă – cu siguranţă sînt în litigiu. Administraţia locului investeşte masiv în refacerea zonei istorice, intuind potenţialul turistic. Clădirea Teatrului „Maria Filotti” impresionează prin eleganţă barocă. Închei ziua într-o cafenea amenajată într-o hrubă ce a făcut parte din vechile tuneluri folosite de turci, sistemul defensiv al Semilunii din pîntecele Brăilei. Căptuşită cu cărămidă, locanta rezistă şi astăzi.

Spre port, peisajul se schimbă considerabil...

... la doi paşi de Dunăre

O pustietate care îţi dă fiori

Clădirea fostei Căpitănii a portului Brăila

# Marţi, 11 octombrie. Zi densă, cu luări de cuvînt ale personalităţilor invitate la simpozion, din care iese în evidenţă, prin stridenţă, istoricul Ion Scurtu. Poate că este bine intenţionat cînd vorbeşte despre situaţia grea a patrimoniului naţional, dar prea vede comploturi la fiecare pas. Mi-ar plăcea să-l aud pledînd cu aceeaşi vigoare pentru creşterea bugetului Ministerului Culturii pînă la 2% din PIB – atunci am avea şi posibilitatea exercitării dreptului de preemţiune pentru imobilul X sau Y. Cît despre retrocedarea Muzeului Bran, ce să mai vorbim! Interesantă expunerea echipei de arhitecţi care se ocupă cu refacerea mănăstirii Măxineni, o ruină rămasă din primul război mondial, cînd ai noştri au distrus-o cu tunul, ca să elimine postul de observaţie bulgar instalat în clopotniţă. Acum, biserica se înalţă iar în toată splendoarea. Pe la prînz, evadez de la lucrări şi dau o fugă spre port, pe străduţele din spatele Hotelului Traian. Ehe, aici populaţia are tenul închis la culoare şi a dat lumii mari cuţitari şi jucători de table! Dacă n-ar fi lumina asta mohorîtă şi vîntul subţire, aş zice să am ajuns în Sicilia – cîini încovrigaţi, străduţe înguste, pietruite, şi rufe întinse afară, la uscat. În port e linişte, doar cîteva perechi care se sărută de zor prin maşinile trase strategic sub sălcii. Clădirea Căpităniei a fost retrocedată şi e bine îngrijită. Undeva, departe, macaralele portului lucrează de zor, dar nu mi se pare că traficul fluvial ar fi intens. Din contră – o plictiseală imensă a ancorat la cheiul Brăilei, moleşindu-i şi pe cei cîţiva pescari care aşteaptă, rătăciţi, să tragă peştele. După-amiază, dăm o fugă la mănăstirea Măxineni, cea cu restaurarea. Pierdută în cîmpie, nu atrage cu nimic. Doar biserica, cu schelele ce-i îmbracă trupul de cărămidă, priveşte către soarele la asfinţit. Ne întîlnim şi cu Înaltul locului – IPS Casian Crăciun, care ne ţine o predică pe cinste. E mai tînăr ca arhiepiscopul nostru şi mai neliniştit – în timp ce gesticulează, mătăniile de chihlimbar şi argint zboară în toate părţile.

Plictis de sfîrşit de lume

Macaralele portului se mişcă încet

Mă pregătesc de plecare, sub ploaia rece...

# Miercuri, 12 octombrie. Mă pregătesc de plecare, sub ploaia rece, cu sentimente amestecate, tot încercînd să fac o comparaţie între tîrgul Piteştilor şi cel al Brăilei. E limpede că oraşul nostru n-are pedigre-ul portului dunărean, nici zestrea sa de monumente istorice. Totuşi, are altceva – are dinamică, are viaţă. Are forţă economică, are veselie, are un fel de „joie de vivre” care lipseşte Brăilei. Are magazine mai pline, maşini mai multe, cîrciumi mai populate. Nu ştiu de ce, dar Brăila mi s-a părut un oraş trist, parcă plîngîndu-şi decăderea. Să fie de vină concurenţa Galaţiului, să fie declinul economic? Poate. În orice caz, parcă n-aş da Piteştiul şi Argeşul său, cu mănăstirile de sub poale de pădure, cu primele capitale ale Ţării Româneşti, cu Barajul Vidraru şi Transfăgărăşanul pe toate bălţile Brăilei! În plus, şi noi ne cam pricepem la jocul de table...