O cameră neîncălzită, pe ploaie

#  Îmi este din ce în ce mai greu să scriu, indiferent ce – articole, reportaje, eseuri. Simt un blocaj psihic aproape paralizant. La început am crezut că vine din oboseală, din uzura mentală care se instalează după munca de fiecare zi. În definitiv, nu mai trăiesc din scris, se împlinesc trei ani de cînd m-am angrenat într-o activitate administrativă, iar mediul îşi spune cuvîntul. Apoi mi-am dat seama şi că mă raportez altfel la informaţie – tind mai degrabă s-o ţin pentru mine decît s-o dau mai departe. Nu din avariţie, nu din voinţă de putere (este o iluzie că puterea se naşte din cunoaştere) ci, mai degrabă, dintr-un soi de renunţare, din recunoaşterea faptului că destinatarul informaţiei preferă să rămînă cu iluziile sale decît să se schimbe, sub flacăra adevărului. În fine, mărturisesc că m-a cuprins şi o mare scîrbă, văzînd ce s-a ales din puterea jurnalismului românesc. Mai rare decît leoparzii albi, publicaţiile independente mor de foame, în indiferenţa generală. Celelalte s-au transformat deja în animale domestice, adunînd firimiturile căzute sub masa bogaţilor. Cît despre „jurnalismul cetăţenesc”, posibil graţie internetului, ce să mai vorbim? Cîteva bloguri, cîteva platforme de discuţii pertinente, pierdute în groapa de gunoi a trăncănelii generale. De-asta scriu rar, tot mai rar. Mă închid într-o tăcere gri, ca într-o cameră neîncălzită, pe ploaie. Lumina posacă pătrunde prin ferestre şi nu mai e mult pînă la apus. Dar nu vă faceţi griji. Sînt împăcat, aproape fericit.


# În diverse cercuri, mai mult sau mai puţin oculte, societatea de astăzi este privită ca un sistem termodinamic, în care creşterea complexităţii se face pe seama consumului sporit de energie. Un sistem complex funcţionează neliniar, adică răspunsul la stimuli nu este direct proporţional cu amploarea stimulului. Pînă aici, toată lumea e de acord – în definitiv, nu s-a reuşit modelarea matematică a comportamentului social, altfel serviciile secrete ne puneau pe toţi în algoritm! Disputa începe abia atunci cînd ne întrebăm dacă sistemul este deschis sau închis, adică primeşte energie din exterior sau nu. Sigur că primeşte, declară optimiştii, primeşte de la Soare! Ce sînt combustibilii fosili, dacă nu o formă de înmagazinare a energiei solare din trecut, fie că vorbim despre cărbune sau petrol? Atunci, putem să cîştigăm lupta cu entropia, dezvoltînd noi tehnologii, care să capteze energia solară, indiferent dacă (şi mai ales pentru că) ne apropiem de epuizarea resurselor convenţionale. Pesimiştii sînt mai rezervaţi. Ei nu neagă deschiderea sistemului, ci capacitatea umanităţii de a evolua (în definitiv, pentru creşterea complexităţii, e nevoie nu numai de energie ci, mai ales, de informaţie). Ei cred că ne putem împiedica oricînd, aşa cum s-a mai întîmplat în istorie, vezi căderea Imperiului Roman şi mileniul întunecat de după. Ei zic că o scădere a complexităţii e oricînd posibilă, mai ales într-o lume dominată de logica corporativă. Au şi scenarii. Unul ar fi acela că, în condiţiile resurselor limitate, corporaţiile îşi păstrează puterea, declanşînd războaie în zonele cu potenţial slab de consum (Africa, Orientul Mijlociu). Totuşi, asta nu reuşeşte să asigure echilibrul sistemului. Colapsul rezultă din crize financiare tot mai dese sau prin declanşarea celui de-al treilea război mondial. Varianta a doua ar fi aceea a deschiderii sistemului, de exemplu prin colonizarea planetei Marte. Ieşirea omenirii în spaţiu ar duce la o infuzie de inovaţii şi resurse, dar ar întări şi puterea corporaţiilor, transformîndu-le în Megaorganisme, iar statele ar dispărea. Scenariul numărul trei, oarecum ipotetic, ia în calcul pierderea puterii de către corporaţii, dar sistemul rămîne închis. Atunci, complexitatea scade, resursele sînt limitate, asistăm la apariţia unor centre de putere locale, feudale. În ce mă priveşte, mă gîndesc că, poate, ar trebui să ne reconsiderăm atitudinea faţă de consum şi resurse – sîntem şapte miliarde, însă lumea occidentală mai mult aruncă decît mănîncă. V-aţi pus întrebarea ce se întîmplă cu marfa perisabilă dintr-un hipermarket care nu se cumpără într-o săptămînă?

# Observ o schimbare uimitoare în discursul puternicilor lumii. Din vocabularul lor au dispărut mai multe cuvinte, precum „speranţă”, „fericire” sau „viitor”. În schimbă, abundă referirile la concepte precum „taxa pe valoarea adăugată”, „absorbţie de fonduri”, „echilibre macroeconomice”. Termenii de specialitate cad reci, ca o ploaie metalică, asupra mulţimilor speriate. În urma lor rămîn minţi buimace şi inimi despicate. Ce s-a întîmplat cu zeii din Olimp? În palatele lor pustii s-a aciuat o turmă de contabili cu laptopuri! Pentru ei, omul nu mai este om ci „contribuabil”. Pentru ei, naţiunea nu mai este naţiune ci „bugetari” plus „mediul privat”. Pentru ei, bătrînii sînt „deficitul fondului de pensii”, şcoala – „sistem falimentar de învăţămînt” şi sănătatea – „o gaură neagră în buget”. În loc de ideologie, au un „ghid de bune practici” de la bancă, în loc de onoare au „declaraţii conforme de avere”. Ţara s-a transformat într-o întreprindere care trebuie pusă pe profit, neamul nu înseamnă altceva decît „forţă de muncă” iar demnitatea e un indicator care se calculează din PIB. Ştiu ei ce fac, o să ziceţi. Cuvintele mari nu ţin de foame. Mai bine o abordare pragmatică, finanţistă, globalistă, decît un patriotism înfierbîntat şi păgubos. Pe vremea lui Ceauşescu, ni se împuia capul cu propagandă naţionalistă dar aveam maţele goale, că ieşiseră şi bancuri – „n-avem brînză, n-avem unt, dar avem cosmonaut”! Aşa este. Totuşi, mulţimile nu se conduc după logica economică. Dacă vreţi să le implementaţi algoritmi, altul e limbajul de programare. Din diverse motive, oamenii sînt ceva mai mult decît roboţii. În codul sursă, cetăţenii au nevoie de constante precum „fericire”, „speranţă”, „viitor”. Abia atunci poţi să îi faci să accepte diverse variabile, precum „nivelul TVA”, „curbe de sacrificiu” şi „inflaţie”, prin care să fie atinse constantele! În cel de-al doilea război mondial, cînd Churchill promitea poporului englez „sînge, lacrimi şi sudoare”, oamenii înţelegeau că victoria se obţine scrîşnind din dinţi. Astăzi, în războiul tuturor împotriva tuturor, parcă ne limităm la dinţii sparţi #