Eliade, om de dreapta ?

22 aprilie 1986 – A murit marele cărturar Mircea Eliade, romancier, eseist, filosof, istoric al religiilor (n. 9.03.1907)

Moda intelectuală occidentală (Modă – vorba vine ! Ţine de vreo 20 de ani...) cere ca să iei distanţă faţă de intelectualii „de dreapta”. Ei trebuie priviţi cu suspiciune, verificaţi la sînge şi înfieraţi, dacă n-au fost în tinereţe corecţi politic ! Cioran şi Noica s-au „bucurat” de acest tratament, mai nou şi Eugen Ionescu a trecut „pe la cadre”, ca să i se întocmească dosarul. Despre Eliade ce să mai vorbim ! Acuzat de simpatii legionare, suspect pentru că l-a tradus pe Julius Evola în italiană, dubios ca prieten al lui Ernst Junger, Eliade a fost primit cu răceală în mediul ştiinţific al lumii libere ! Asta în timp ce, în ţară, era idolatrizat de opozanţii guvernului comunist, care vedeau în el un fel de Zalmoxes, păstrător al ştiinţei interbelice pierdute ! A fost Eliade un om „de dreapta”, un mistic al religiei, un adept al eticii ortodoxe ? Cred că răspunsul cel mai bun îl dă Ioan Petru Culianu, discipolul său, în monografia ce i-a consacrat-o. Eliade a fost un mistagog, un maestru al ambiguităţii, pe care a învăţat-o de la Nae Ionescu, omul ce putea să pară şi filo- şi anti-semit, în acelaşi articol de gazetă ! Eliade l-a admirat pe Salazar, dictatorul Portugaliei, însă nu a admirat şi dreapta extremă. Eliade a scris în revistele legionare ale vremii ca un profet al românismului, nu ca un călău fanatic. Eliade a crezut în puterea mitului ce înglobează puterea politicului, fagocitînd-o, anihilîndu-i otrava, cam ca personajul povestitor din nuvela sa „Pe strada Mîntuleasa”. Cărturarul scapă categoriilor înguste ale Occidentului, uimind, provocînd, nedumerind, ca un maestru Zen, capabil să plîngă la moartea celui mai aprig duşman şi să se bucure atunci cînd rămîne fără prieteni...