24 aprilie 1434 – Prima atestare documentară a funcţiei de spătar la Curtea Moldovei – funcţie de înalt demnitar, care purta, la festivităţi, sabia şi buzduganul domnului
Evul mediu românesc, cu toate particularităţile sale, aşa cum subliniază istoricul Neagu Djuvara, îi are ca actori pe marii boieri, tovarăşii Domnului în sfatul ţării, în treburile păcii şi ale războiului, aidoma miniştrilor de astăzi. Stăpîni de pămînturi, putînd să ridice oaste proprie, puţini la număr dar extrem de importanţi, ei s-au format ca o clasă stăpînitoare distinctă încă din secolul al IX-lea, cu o caracteristică etnică îndeosebi slavă şi turanică, amestecîndu-se apoi cu elementul valah. Dar vorbeam despre Guvernul lui Vodă... Şi, chiar dacă respectivul „cabinet” era mai simplu ca structură decît guvernele de astăzi, numele dregătoriilor merită a fi ţinute minte. Spătarul (de la spată sau spadă) era comandantul oştirii, vistierul (de la latinescul vestiarius) ţinea cheia visteriei domneşti. Logofătul, şeful cancelariei, era păstrătorul legilor, paharnicul gusta vinul din cupa lui Vodă, ca să nu fie otrăvit. Vornicul era ministrul de interne, stolnicul pregătea ospeţele domneşti iar postelnicul se ocupa cu relaţiile cu străinii. La graniţă veghea pîrcălabul, comandantul de cetate. În fine, să-l mai amintim pe Marele Ban al Craiovei, dregătorie specifică Olteniei medievale. Cu trecerea timpului, unele dintre aceste denumiri s-au transformat în toponime sau, pur şi simplu, în nume de familie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu