Să-i ascultăm pe morţi povestind

În România de astăzi, istoria este predată la şcoală o oră pe săptămînă. Astfel, ne aliniem unei tendinţe occidentale nesăbuite, cu consecinţe dintre cele mai grave. De ce? Să-l ascultăm pe istoricul britanic Niall Ferguson, că ştie ce spune! În prefaţa cărţii „Civilizaţia. Vestul şi Restul” (Polirom, 2014), autorul notează următoarele: „De vreo treizeci de ani, tinerilor din şcolile şi universităţile vestice li s-a inculcat ideea unei educaţii liberale, fără temeiul cunoştiinţelor istorice. Li s-au predat module izolate şi nu naraţiuni, cu atît mai puţin cronologii. Au fost antrenaţi să analizeze formulele din extrase de documente, dar nu să citească mult şi repede. Au fost încurajaţi să simtă compasiune faţă de centurionii romani şi faţă de victimele Holocaustului, dar nu să scrie eseuri cu privire la căile şi motivele care au dus la nefericirea acestora... Fostul preşedinte al universităţii la care predau mi-a spus odată că, pe cînd era student la MIT, mama sa l-a implorat să urmeze cel puţin un curs de istorie. Ca un strălucit economist ce era, tînărul i-a răspuns, mîndru, că îl interesează mai mult viitorul decît trecutul. Acum ştie că acea preferinţă este una iluzorie. Nu există un singur viitor, ci doar viitoruri. Există mai multe interpretări ale istoriei, desigur, şi nici una definitivă – dar nu există decît un trecut. Şi deşi trecutul a rămas în urmă, el este indispensabil, pentru două motive, înţelegerii noastre cu privire la ce trăim astăzi şi ce ne aşteaptă mîine şi mai departe. Mai întîi, un motiv este că populaţia de astăzi a lumii reprezintă cam 7% din numărul tuturor oamenilor care au trăit vreodată. Morţii sînt mult mai numeroşi decît cei vii, cam paisprezece la unu, iar dacă ignorăm experienţa acumulată a unei majorităţi atît de impresionante, o facem pe riscul nostru. În al doilea rînd, trecutul este cam singura noastră sursă de încredere pentru cunoaşterea prezentului instabil şi anticiparea multiplelor viitoruri posibile, dintre care doar unul va avea loc. Istoria nu este doar modul nostru de a studia trecutul – ea este şi modul în care ne raportăm la timp”. Şi noi, românii, cum ne raportăm la timp? Uituc. Fără a trage învăţăminte. Şi fără a ne putea alege, în cunoştiinţă de cauză, un viitor convenabil din setul posibil de viitoruri. Ce e de făcut? Limpede – să-i ascultăm pe morţi povestind. Măcar unii dintre noi.