Gînduri din Rezerva 13

Aceste rînduri se dedică medicului colonel Laurențiu Radu, șeful secției de Chirurgie Generală din cadrul Spitalului Militar de Urgență din Pitești, comandantului col. (med.) Guiță-Alexandru Gigel, precum și minunatului colectiv de la Secția ATI, asistentelor și tuturor celor care au avut grijă, săptămîna trecută, de pacientul din rezerva 13. Adică de mine. Mii de mulțumiri!

# Sistemul sanitar românesc nu există. Există numai spitale, care fac eforturi de supraviețuire, utilizare rațională a resurselor, stabilizare a personalului. Sînt ca niște abații de Ev Mediu, insule de organizare, într-o lume din care a dispărut autoritatea Imperiului. Guvernanții vin și pleacă, precum barbarii la Roma, de la ei nu ai ce să aștepți. Spitalele rezistă, grupîndu-se în jurul unor personalități de excepție – medici, manageri, profesori. Prin administrarea lor, structurile trăiesc. Prin știința lor, procedurile sînt urmate. Prin spiritul lor, se modifică spiritul trupei, pînă la ultimul brancardier. Ca într-un Ordin inițiatic, maeștrii lui Hipocrate își desfășoară Lucrarea, indiferent de vitregia lumii profane. Cinste lor!

 # Aștept cu interes momentul anesteziei generale, ca să experimentez stingerea conștiinței. Oare va fi brusc, ca atunci cînd cazi în somn? Sau e un proces treptat, la care trebuie să contribui și tu, cam ca Socrate plimbîndu-se prin celulă, ca să-și facă efectul cucuta? Și pe urmă? Există un “pe urmă”? Voi visa ceva? He, he,he… De fapt, mi-aș dori să știu ce e după moarte, nu? Iar momentul vine repede. Sînt flancat de două asistente, care mă iau de aripi și mă poartă către sala de operație. În cîteva momente sînt răstignit pe un dispozitiv metalic, curele de piele îmi prind încheieturile, anestezistul îmi spune că totul va fi bine, apoi simt o sondă urinară înfigîndu-se în vintre. Sînt indignat și îi reproșez doctorului, dar decorul se schimbă într-o clipă. Am ajuns cumva la Reanimare, mi-e cald, mi-e bine. În clipa asta, lungă de o oră și jumătate, s-a ascuns operația, mutarea, trezirea. Pentru mine a fost un continuum al conștiinței. Nici un vis, nici o amintire. Problema vieții de după moarte n-a fost rezolvată nici acum!

# Fără îndoială că medicii fac parte dintr-un Ordin inițiatic. Inițierea lor a constat într-o sumă de experiențe comune, intelectuale și senzoriale. Cele intelectuale fac obiectul unui învățămînt specific, cele senzoriale se leagă de mirosul morții și de înfrîngerea dezgustului la contactul cu trupurile bolnave. Despre experiențele senzoriale nu prea se vorbește, dar e indiscutabil că fiecare medic are un mod specific de a le interioriza și de a le domina. Cred că e un efort considerabil, care îți marchează definitiv modul de-a fi. Tendința profanului ar fi să se tragă în lături, să plîngă, să fugă. Medicul nu-și poate permite acest lux. El știe că are datoria să îngrijească, să se lupte cu oroarea, să-și stăpînească temerile și disperarea. De aceea, medicul bun e stoic, poate chiar cinic. Dar cinismul său are ceva tonic. Nu, nu-și privește pacientul ca pe un obiect, nici nu-l abuzează, în numele științei. Dar nici nu-i plînge pe umăr. Stăpîn pe tehnicile, instrumentele și leacurile sale, el acționează întîi ca un detectiv, identificînd sursa Răului, apoi ca un militar, organizînd cîmpul de luptă, în fine, ca un preot, rugîndu-se ca Dumnezeu să-i dea siguranță bisturiului. Posibilități și limite. Știință și miracol. Așteptarea activă a vindecării. “Te doare, tată? Mă doare, domn doctor. Ce să faci, tată? Toată viața e o durere!”.

# În romanul “Îngerul a strigat”, Fănuș Neagu are un personaj care, pe patul de spital, își invită prietenii să-i miroase ... un tub care iese din stomac. Toți se miră – miroase a Rai, a iarbă proaspăt cosită și a rouă. Ajuns în Rezerva 13, am și eu un dren, care umple cu sînge o punguță, dar n-aș risca să o arăt nimănui, darămite s-o mai și miroase! “Este ochiul meu în burta ta”, zice doctorul, și n-am motive să mă îndoiesc. Cu ochiul după mine, mă plimb pe coridoarele Chirurgiei, ca umbra tatălui lui Hamlet pe zidurile Elsinorului. Și nu sînt singurul strigoi – o populație întreagă de convalescenți își tîrăște picioarele de ici-colo, agățîndu-se cu disperare de viață. Sau de amintirea ei. Bolgiile infernului sînt în saloane. Acolo e chinul, fețe trase, pămîntii, oameni de la țară, care-și strigă agonia în miez de noapte. Dar, peste toată suferința, se manifestă efortul vindecător, rutina medicală. De dimineața pînă seara. Și peste noapte. Vizitele medicilor,  programul de medicație, ritualul luării temperaturii, injecțiile, calmantele, hrana. Aici n-am văzut pe nimeni să vină cu medicamentele de acasă, aici nu ți se spune cît costă o branulă. Indiferent de starea socială a pacientului, îngrijirea medicală e la fel de atentă. Rigoare, calm, politețe. Ușile secției se deschid cu cartelă, adio vizitatori gălăgioși, adio papornițe cu mîncare ce se strică lent, împuțind aerul. Ordo ab Chao.

# Nu știu cum operează un chirurg, însă mă gîndesc cît de delicat e să umbli cu organele interne ale unui om, care nu-s făcute să fie atinse, darămite să mai fie tăiate, împunse, cusute sau mai știu eu ce. Și totuși, gingășia nu trebuie să te paralizeze, altfel operația ar dura foarte mult, cu riscurile de rigoare. Ce balet al degetelor face un chirurg, ce tactilitate trebuie să dezvolte, ce coordonare ochi-mînă! Ironic, după toate acestea, pacienții îi aduc cîte o sticlă de băutură fină, tocmai lui, omului căruia nu trebuie să-i tremure mîna...

# Mi-e frică să mă uit în oglindă, să văd cusăturile. Mi se pare că, dacă nu le bag în seamă, or să se vindece și or să dispară. Nu e așa. Îmi iau inima în dinți și mă privesc. Aștept să văd ceva, ca un cîmp de luptă, sfîșiat de obuze. Oricum, n-am fost niciodată îndrăgostit de felul cum arăt. Numai că... Cea mai mare cicatrice e în capul pieptului, pe unde mi s-au scos bolovanii din fiere. Celelalte sînt insignifiante, probabil nici nu se vor observa. Și eu care mă pregătisem să scriu, emfatic: “Voi purta o cruce, tot timpul!”. He, he... De fapt s-a adeverit vorba doctorului Radu: “Ce crezi, băh, ziaristule, că io am chef să cos la tine ca la palton?”.