În 1972, pe 16 mai, “Scînteia” anunţa cu satisfacţie inaugurarea Sistemului hidroenergetic Porţile de Fier I, cu o putere de 1050 MW în partea românească şi tot atît în partea iugoslavă. Era, fără îndoială, o lucrare tehnică de anvergură, modernă la acea vreme, care demonstra că România avea o elită inginerească în stare să se ia de piept cu natura. Şi astăzi, pentru cine le vizitează, Vidraru, Bistriţa, Porţile de Fier sînt catedralele geniului ateu, al acelei stări de spirit pe care o cîntau brigadierii: “Înfruntînd furtuni, spargem munţii-n pumni !”, ale romantismului socialist. În epocă se spunea că energia electrică obţinută în hidrocentrale nu e poluantă ca aceea din termocentrale şi nici periculoasă precum cea atomică. În definitiv, ce e rău în a înălţa un baraj în calea unui rîu, să-l faci să dea lumină ? Nimic… Numai că efectele s-au văzut după 30 de ani – lacuri colmatate, eroziune a solului, modificări de echilibre ecologice. În 1972, nu ştiam de asta… Pionier, am mers în excursie cu clasa la Porţile de Fier. După ce-am căscat gura în sala maşinilor şi m-am plimbat pe baraj, ghidul ne-a dus într-un mic muzeu unde ne-a arătat un fel de dioramă – un turc din ceară stătea la o măsuţă şi primea o cafea din mîna consoartei, cu feregea… În jur, orătănii, acareturi, ca în orice curte de om… “Asta era o gospodărie tipică de pe insula Ada-Kaleh” – ne-a zis ghidul. “Acum e la 20 de metri sub apă. Şi parcă tot mai simt gustul cafelei la nisip…”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu