Bestia blondă

# Duminică, 24 iulie. Un norvegian a masacrat zeci de persoane, la o şcoală de vară a Partidului Laburist. Sceleratul, adept al ideilor extremei drepte, se prezenta pe internet drept cavaler templier şi mason, luptător împotriva „islamizării Europei”. Deghizat în poliţist, ascultînd muzică la căşti, a împuşcat la întîmplare copii şi adolescenţi, într-o sinistră vînătoare care a durat mai bine de o oră. Înainte de aceasta, aruncase în aer un imobil din Oslo, cu o bombă confecţionată artizanal. În faţa abominaţiei, Norvegia este în stare de şoc. Oamenii se strîng în pieţe, plîng, aprind lumînări. La rîndul lor, mass media întorc evenimentul pe toate feţele, în căutare de explicaţii. Sînt încercate mai multe variante. Adepţii stîngii tind să dea vina, ca de obicei, pe sistem, care (nu-i aşa?) abuzează individul. Numai că ucigaşul avusese o copilărie normală, chit că părinţii săi divorţaseră, şi cîştiga destui bani ca să-şi facă diverse operaţii estetice. Adepţii dreptei (stînjeniţi, totuşi, de amintirea bestiilor blonde din Waffen SS) vorbesc despre şocul cultural adus de islamici, într-o ţară nordică precum Norvegia, care nu are experienţa asimilării imigranţilor. Mai direct sau mai voalat, sînt puse în discuţie chiar principiile după care a fost construită Uniunea Europeană – toleranţa, multiculturalismul, libertatea de circulaţie a forţei de muncă şi a capitalurilor. În toată gălăgia, mi se pare că nimeni nu recunoaşte evidenţa. Aşa cum există sfinţi, aşa există şi monştri. Sînt extremele condiţiei umane. Este inutil să-i judeci după criterii raţionale. Ei acţionează ca nişte stihii, ca nişte cataclisme. Şi, la fel ca în cazul stihiilor, poţi doar să-ţi iei măsuri de siguranţă, nu să împiedici formarea lor. Educaţia şi inteligenţa nu sînt suficiente – ucigaşul din Oslo o dovedeşte. El este fratele blond al lui Bin Laden, „cruciatul” în luptă cu „hashisinul”, ca în Evul Mediu. Dacă acceptăm eliminarea lui Bin Laden, logica ne obligă să cerem acelaşi lucru în ce-l priveşte pe acest Anders Behring Breivik, fie-i numele acoperit de uitare!

# Luni, 25 iulie. Recitesc „Regele Lear”, ca pe o fişă clinică a degradării umane. Renunţînd la tron, în favoarea celor două fiice, regele Britaniei îşi pierde nu numai averea ci şi identitatea. De ce? Pentru că omul este ţesut, în mare măsură, pe războiul relaţiilor sale sociale. Pierzîndu-şi locul în societate, el începe să se destrame. Dacă vrea să oprească procesul, are nevoie să facă un nod – să se agaţe de ceva. Să ia un nou chip, să joace un nou rol. La limită, să îşi închipuiască. Lear, părăsit de toţi, rătăceşte în pustiu, unde se încornonează cu buruieni. Din Regele Britaniei, devine Jack cel Verde, Regele Naturii. O nebunie, desigur, dar una care-l ţine în viaţă. La fel va proceda nobilul Edgar, renegat de contele de Gloucester, tatăl său. Din trufaş cavaler, se va transforma în Sărmanul Tom, fugar din ospiciu, vulnerabil şi vorbind în dodii. Cel de-al treilea proscris al piesei, Nebunul, pare cel mai bine adaptat la furtunile vieţii. De fapt, el nici nu trece dintr-o stare în alta – egal cu sine însuşi, cu o inimă mare, îi aduce cu picioarele pe pămînt pe cei ce bat cîmpii. Cînd Lear îşi sfîşie hainele, în furtună, el îi spune: „Te rog, unchieşe, potoleşte-te. Noaptea asta nu-i bună de scăldat. Acuma, un locşor pe cîmp ar fi întocmai cu o inimă de crai bătrîn: o scînteie, şi restul trupului, apă rece”.

# Marţi, 26 iulie. Mă mustră un prieten că iau lucrurile în uşor, că relativizez, că n-am nimica sfînt. Eşti un şmecheraş dezrădăcinat, îmi spune el, trăieşti prin stil. Tot ce se poate. Mai bine aşa decît încrîncenat şi tragic, revendicîndu-mă dintr-un şir lung de martiri, închipuindu-mi că aud mereu cum geme neamul, sub bocancul năvălitorilor. Mai bine un Sancho Panza jovial decît un Don Quijote răzbunători şi paranoic.

# Miercuri, 27 iulie. În adolescenţă, obişnuiam să citesc „Lumea”, singura revistă de politică externă care apărea în România. Dincolo de paginile propagandistice, închinate lui Ceauşescu, găseam în această publicaţie destulă informaţie „la zi”, ceea ce era mare lucru pentru un cititor din lagărul comunist. În plus, dacă ştiai să pui cîţiva bemoli în partitura citită, înţelegeai că, departe de-a fi un rai, capitalismul oferă omului o viaţă mai normală decît gulagul nostru. Existau dosare tematice, traduceri din presa străină şi chiar cărţi publicate în serial, bănuiesc că fără copyright, dar care îţi deschideau mintea. Una dintre aceste lucrări era „Ascensiunea şi decăderea marilor puteri”, semnată de profesorul american Paul Kennedy. Ţin minte că m-a fascinat prin privirea de ansamblu asupra istoriei moderne, prin conexiunile făcute între politică, economie şi cultură, care duceau la o singură concluzie – orice imperiu începe să decadă atunci cînd costurile întreţinerii depăşesc veniturile aduse ! Cît de bine suna asta în urechile unui puşti din zona controlată de URSS! După 25 de ani, cartea lui Kennedy se află în librăriile româneşti, în traducere la „Polirom”. Am cumpărat-o pe nerăsuflate, dar ezit s-o deschid – dacă n-o să-mi mai placă?

# Joi, 28 iulie. Vara este anotimpul în care nu se întîmplă nimic? Greşit. Dacă este să ne luăm după ştirişti, acum au loc cele mai groaznice accidente de circulaţie, cele mai îndrăcite bătăi cu săbii şi cele mai fierbinţi petreceri nocturne. O să spuneţi că astea nu sînt ştiri? Păi da, dar ziarul trebuie să apară şi în august...

Aventuri la Marea Neagră

# Duminică, 17 iulie. Plec pe litoral, la un curs de specializare. Statutul funcționarului public te obligă periodic la astfel de experiențe. La început, eram sceptic, amintindu-mi de reciclările comuniste, despre care se spunea că sunt ca lumînările la capul mortului – te luminează dar nu te deșteaptă. Treptat-treptat, mi-am dat seama că marele cîștig al acestor cursuri nu este, neapărat, ce ți se predă ci, mai ales, schimbul de experiență cu ceilalți… școlari adulți. Socializare, schimb de perspectivă și de experiență de viață. Pe A2 se circulă impecabil, după Fetești se aglomerează. Mă uit la indicator și mă apucă rîsul, amintindu-mi că, odinioară, locului i se spunea Futești, dar comuniștii, mai pudici, au schimbat o literă. Dacă răsfoiești „Proverbele” lui Zane, descoperi și alte toponime fantastice, de genul Pulilești… Pînă și amărîtul de sat Ciumești, din Argeș, a fost rebotezat Argeșelu!

Mamaia - Hotel Gociman, liniştit şi cochet

Gata de luptă...

Wireless la ghiol

Piaţa Ovidiu sau moartea patrimoniului

# Luni, 18 iunie. În Constanța, toate vechi și nouă toate. Trafic aglomerat, clădiri noi, mai ales sedii de bănci, hoteluri și mall-uri. Cobor spre Cazinou, în zona istorică a Pieței Ovidiu. Casele vechi stau să cadă, ici-acolo a apărut cîte o terasă. În balcoanele ruginite, rufe la uscat. Tencuială căzută, culori violente, națiunea înlocuitoare în păr. Pînă și Cazinoul arată jalnic, iar presa locală scrie că bogații Constanței nu se înghesuie să investească. Mazăre ar zice da, dar să-l ia Primăria. Asta e tragedia patrimoniului național – ba nu se știe cine e proprietar, ba nu sunt bani pentru refacere. Bugetul Ministerului Culturii ar trebui să fie de zece ori pe-atît, dacă vrem să mai salvăm ceva.
# Marți, 19 iulie. Contraste, contraste… La Mamaia, pe plaja Playboy, intrarea e 80 de lei, fără consumație, dacă vrei să stai lîngă Irinel Columbeanu. Alături, în parcarea de la Hotel Flora, o familie de gorjeni mănîncă brînză cu roșii de pe porbagajul Daciei. Bragă și șampanie, covrigi și caviar. Terase pentru toate buzunarele și limuzine. Cluburi de house și manele. O Românie în miniatură.

Alge pe toată plaja

La răsărit

# Miercuri, 20 iulie. Mamaia, bunica litoralului nostru, şi-a făcut face-lift. Multe hoteluri sunt renovate, plajele au umbreluţe şi şezlonguri, telegondola se fîţîie de colo-colo. Dar bolile i-au rămas – marea este plină de alge putrezite, prin care nimeni nu se încumetă să treacă fără cizme de cauciuc şi mască respiratorie. Administratorii plajelor, de fapt nişte mucoşi care ştiu numai să-ţi scoată banul din buzunar, ridică fatalist din umeri: „Asta e natura, șefule, n-avem ce-i face! Doriți un șezlong?”. Aș dori un tsunami de la natură. Să ne curețe. Apoi, după ce ai găsit o plajă mai curată și te întinzi, cu ochii-nchiși la soare, îți dai seama că tot e ceva în neregulă. Din difuzoare cocoțate pe stîlpi, urlă un post de radio. Copii despuiați țipă după mă-sa (sau după tac-su, de la caz la caz). Părinții îi ignoră suveran, apoi se răstesc și ei. Vînzători tuciurii trec printre șezlonguri, strigîndu-și marfa: nămol, scoici, porumb, zmeură și căcat de urs. Trec cu o frecvență de două ori pe minut. Între vizitele lor, ca să nu te plictisești, ești îndemnat de unii cu porta-voci să te pupe Jean, în spectacol la Mamaia. Dintre valuri, apare ambarcațiunea „Ioana”, iar echipajul zbiară și el să te urci la bord, să te plimbi cu yola ca să vezi telegondola. Singurul gentleman de pe plajă e macacul Biță, cumpărat din Maroc de un pozar – la 40 de grade, tremură ca băgat în priză dar nu scoate un sunet. Maimuțele umane îi ignoră pilda. Doamne, de ce ne-ai lăsat pe pămînt, de ce nu ne-ai luat graiul, să fim singura nație de surdo-muți de pe planetă? Atunci să vezi turism! Cu timpanele franjuri, îmi jur cumplit în barbă să-mi fac, de acum încolo, toate concediile la Marea Nordului, să se audă numai fîlfîitul pinguinului și țipătul de dragoste al balenei albastre.

# Joi, 21 iulie. Dumnezeu nu doarme, azi noapte a venit tornada! Toate algele au dispărut, vînzătorii gălăgioși – așișderea! Plouă în rafale, așa că nu e vreme de plajă. Atunci, să ne ocupăm de cultură ! Mă sui în Skodiță și dau o fugă pînă la Muzeul de Artă din Constanța. Nu l-am mai văzut din studenție, cînd m-au impresionat „Himerele” lui Paciurea și ochii din tablourile lui Țuculescu. Acum descopăr cu delicii colecția sa de impresioniști, de la G.D. Mirea la Lucian Grigorescu, și de la Tonitza la Vasile Popescu. E și un portret teribil al Cellei Serghi, semnat de Mariana Rădulescu – frumoasă femeie, scriitoarea, avea ceva din înfățișarea unei dansatoare de flamenco. La etajul doi al Muzeului sunt grupate pînzele cu subiecte marine, cu peisajele fabuloase ale Golfului de Argint, cu minaretele Balcicului. E colecția salvată după pierderea Cadrilaterului, adusă aventuros în țară. Mă gîndesc că, dacă vrea și el un loc pe harta colecțiilor românești, Piteștiul ar trebui să promoveze ce are mai bun ce are mai bun – probabil cu o galerie dedicată exclusiv lui Schweitzer-Cumpăna și una pentru artă naivă – n-om fi noi atît de tari în domeniu ca sîrbii, dar tot avem vînă.

# Vineri, 22 iulie. Abia astăzi, la spartul tîrgului, începe să-mi placă starea de plajă, cînd te îngropi în nisipul cald, ca un animal preistoric, suspendînd tot ce înseamnă rezervă, lăsînd soarele să-ți ardă toate angoasele, toate complexele. Parcă și sîngele se subțiază și se încălzește, marea și cerul îți demonstrează cum s-a născut geometria euclidiană, pescărușii, reduși la esența zborului, au cuib în Lumea Ideilor, iar umbra și lumina se joacă de-a logica aristotelică. Fericite popoarele mării, cu lipsa lor de îndoieli cu tot! Ia nu mai aruncați cu pietre în greci, voi, locuitori ai pădurilor germane! În fața splendorii apolinicului, ce mai contează economicul!

Sfîrşit de curs...