Marea rivală a Florenţei
Siena
1 aprilie – Siena. Astăzi,
plec la Siena, cu autobuzul – în autogara din Montecatini, lume puţină,
adormită, ca lunea dimineaţă. O angajată mătură, alta aranjează ziarele în
rafturi. Ediţii groase, reviste lucioase, multe romane grafice – uite că, în
Italia, presa scrisă nu e pe cale de dispariţie! Voi schimba cursa în Florenţa,
iar pînă la Siena mai sînt vreo 80 de km... E soare, maşina merge lin, parcă
bifînd fiecare curbă din labirintul rutier toscan. Mereu spre sud, prin acelaşi
peisaj colinar, dealuri stîncoase, văi repezi, arce de beton susţinînd şoseaua,
ici-colo chiparoşi de un verde închis, în grupuri, case-turn pe înălţimi,
locuri bune de vînătoare. Autostrada S2 urmează vechiul drum de pelerinaj din
Evul Mediu, prin trecătorile apărate de oraşe fortificate, precum
Monteriggioni, neschimbate de sute de ani. În Renaştere, Siena ghibelină a fost
rivala Florenţei, cu care s-a întrecut în producţia de ţesături, în comerţ,
construcţii, opere de artă şi diplomaţie! După bătălia cîştigată la Montaperti,
în 1260, Siena a intrat în epoca de aur a construcţiilor publice, ridicate de
aristocraţii locului, urmaşii lombarzilor şi ai francilor lui Charlemagne. Din
păcate, pe la 1348, ciuma loveşte oraşul, ucigîndu-i o treime din populaţie.
Două sute de ani mai tîrziu, florentinii îşi iau revanşa – în cele 18 luni de
asediu, vor muri şi mai mulţi sienezi ca la ciumă. Învingătorii vor stopa orice
dezvoltare ulterioară – Siena va îngheţa, în forma Evului Mediu. Astăzi,
cetatea are cam 50 de mii de locuitori.
Siena - Piazza del Campo
Ca şi Roma, Siena e
construită pe şapte coline – drumul urcă şi coboară mereu. Autogara e lîngă
zidurile vechi – vorba vine autogară, o staţie obişnuită, cu un pasaj subteran,
unde se găsesc casele de bilete. Încep explorarea, la pas, îndreptîndu-mă către
Piazza del Campo – nici n-aş putea să mă rătăcesc, există indicatoare la tot
pasul. Între zidurile caselor medievale, cu patru-cinci etaje, e umbră şi
răcoare – străzile pietruite, înguste, abia permit trecerea vreunei camionete
cu marfă. Peste tot, simboluri animaliere – unicorni, lei, bufniţe girafe. Sînt
semnele heraldice ale celor 17 parohii sieneze, cartierele medievale. Ele marchează
şi steagurile călăreţilor ce se întrec, anual, în Palio – cursa de cai
neînşeuaţi, ce are loc în piaţa publică. „Palio” înseamnă „steag” –
învingătorul cursei îl va primi, drept trofeu, alături de admiraţia
concitadinilor. Primesc şi pariorii ceva – depinde cît de inspiraţi au fost!
Violentă şi simbolică, această sărbătoare e atestată din 1281 – dar rădăcinile
i se întind pînă în Imperiul Roman. Păcat că nu e iulie, mi-ar fi plăcut să
asist la aşa ceva.
Căpitanul Giudoriccio da Fogliano, frescă de Simone Martini, Trecento
Intru într-un magazin al
producătorilor locali – multe tipuri de brînzeturi, pîine, covrigi, prăjituri
şi vinuri. Oamenii sînt mîndri de stilul lor de viaţă, se cunosc, discută
îndelung cu vînzătorii, schimbă reţete. E luni dimineaţă, dar nimeni nu pare
grăbit – gustă timpul, nu caută să-l omoare! Alături, mă atrage o vitrină cu
tutun – aleg un „Davidoff Green Mixture”, la jumătate de preţ faţă de România.
Ştiam eu că românii au mai mulţi bani decît italienii, dar nici chiar aşa. Din
vitrină în vitrină, am ajuns pe nesimţite în Piazza del Campo – e ca o vale
podită cu cărămidă roşie. Rosario Assunto, filosoful oraşelor şi grădinilor,
scrie undeva că îi aminteşte de forma mantiei Maicii Domnului, ocrotitoarea
oraşului. Mărginită de palate elegante, Piazza del Campo te duce către Palazzo
Publico, cu al său Torre del Mangia, înalt de 102 m. Sînt 500 de trepte pînă
sus şi prefer să-mi menajez genunchii. În Primărie, mă uimeşte Sala del
Mappamondo – picturile sale de Ev Mediu sclipesc minunat. Zăbovesc îndelung în
faţa „Bunei şi Relei Ocîrmuiri”, fresca lui Ambrogio Lorenzetti, un manual de
guvernare valabil şi astăzi. Aşa naive, fără simţul perspectivei şi al
amănuntelor, îmi plac mai mult decît unele opere renascentiste. De ce? Pentru
că merg la esenţă, ilustrează principii. Renaşterea descoperă frumuseţea umană,
de acord, dar se pierde, uneori, în individual. Între o Madonă hieratică a
vreunui maestru necunoscut din Trecento şi portretul migălit de Rafael pentru o
comanditară din înalta societate, e limpede că aleg Madona!
Simone Martini - Maesta (detaliu)
Tarotul Domului din Siena
Din piaţă, în cinci
minute sînt la Dom. Spectaculoasă lucrare gotică, ridicată ca să-i umilească pe
florentini... Intru şi cîteva momente nu văd nimic. Apoi, ochii mi se
obişnuiesc cu obscuritatea şi descoper ce mi se aşterne la picioare – un
paviment cu mozaicuri din marmură colorată aşa cum n-am mai văzut în nici o
biserică. Catedrala a fost începută în
secolul al XIII-lea dar n-a fost terminată niciodată, din cauza ciumei. La
mozaicuri s-a lucrat 200 de ani. Patruzeci de meşteri pietrari au îmbinat cu
răbdare segmentele roşii, verzi, albe, negre, galbene, albastre în scene care
l-au făcut pe Vasari să scrie că „pavimentul Domului este cel mai frumos,
întins şi magnific dintre toate”...
Majoritatea mozaicurilor înfăţişează, aşa cum e normal, scene biblice.
Totuşi, ochiul iniţiatului sesizează numaidecît că, printre pildele creştine,
se află şi altele, mult mai bătrîne. Nici nu e greu – primul mozaic ni-l
prezintă pe Hermes Trismegistos, legendarul maestru egiptean, predînd cărţile
înţelepciunii către discipoli din Orient şi Occident, aluzie clară la
circulaţia doctrinei tradiţionale. Constructorii de la Siena, conduşi de
Cavalerul Ospitalier Alberto Aringhieri (Rettore dell’Opera – Maestrul Lucrării),
cunoşteau, probabil, doctrina neo-platonică a lui Marsilio Ficino, cel ce
vorbea despre ascensiunea către Dumnezeu a bărbatului, prin iubirea părţii
feminine. Altfel, de ce-ar fi plasat în Dom, de-o parte şi de alta a
pronaosului, zece figuri ale Sibilelor Antichităţii? Profetese, preotese,
păstrătoare ale tainelor popoarelor, Sibilele sînt, de fapt, urmaşele femeilor
şamani din Neolitic, cele care vegheau asupra micilor comunităţi umane ascunse
prin peşteri...
Domul din Siena
După ce le-a privit şi a
meditat, iniţiatul este condus către alte figuri, puternic semnificative. Unele
dintre ele par lame de Tarot. Iată aici Roata Fortunei, care îi ridică pe unii,
pentru a-i coborî pe alţii. Regii şi cerşetorii stau, deopotrivă, sub puterea
ei. Îl vedem şi pe Spînzurat, agăţat de păr în copacul patimilor sale,
aşteptînd Învierea. Acolo, Îngerul Temperanţei cere răbdare în opera Schimbării
Fluidelor. Dincoace, Împăratul domneşte peste lumea materială, aşezat pe tron,
alături de sfetnicii săi. Şi aşa mai departe – n-ar fi greu să identificăm aici
toate cele 22 de Arcane Majore, aşa cum au făcut-o, deja, mari hermetişti ai
decolului al XIX-lea. Creştinism esoteric? Masonerie? Ciclul cavaleresc al
Graalului? Desigur. Din toate cîte ceva. Pentru că doctrina tradiţională nu
cunoaşte graniţe. Ea impregnează imaginarul religios, adaptîndu-se circumstanţelor
istorice şi culturale, fără a renunţa niciodată la esenţa ei. Iar Adeptul se
bucură atunci cînd o regăseşte şi o recunoaşte.
Hermes Trismegistul, pavajul Catedralei din Siena
Ca şi cînd n-ar fi fost
suficiente aceste minuni, intru şi în Biblioteca Piccolomini, un spaţiu
monumental, în stînga navei principale, lîngă transept. Biblioteca a fost
construită în 1492, pentru cardinalul Francesco Piccolomini, şi a fost
împodobită cu frescele lui Pinturicchio într-un stil manierist, care aminteşte
de pictura anticilor. Pinturicchio, sau Pictorul cel Mic, a fost discipol al
lui Perugino, ca şi Rafael, şi a mai pictat apartamentele Papei Borgia, la
Vatican. Contemporanii îl apreciau pentru culorile sale strălucitoare şi pentru
scenele vii. Despre compoziţiile din Biblioteca Piccolomini, Vasari spune că
i-ar aparţine, de fapt, lui Rafael. Constat că-mi plac şi mie. Figurile au ceva
proaspăt, scenele cuprind zeci de personaje. Ici colo, identific „tablourile
din tablou” - peisaje marine, oraşe
căţărîndu-se pe pantele munţilor, copaci fantastici şi pieţe cu arhitectură
ideală. Biblioteca Piccolomini expune astăzi manuscrise cu inluminuri. Mă uit
mai atent şi realizez că sînt cărţi cu cîntece religioase – iată portativele,
notele şi cuvintele lor!
Siena - Palazzo Comunale
Pe terasa Muzeului
Domului, peisajul sienez mi se dezvăluie în toată splendoarea – o insulă de
acoperişuri brun-galben-roşcate, înconjurată de marea dealurilor verzi, cu vii
şi chiparoşi. Privirea îmi fuge către biserica San Domenico, înaltă şi severă –
aici se păstrează capul Sfintei Ecaterina, patroana Italiei. Sfînta, dedicată
de timpuriu iubirii lui Cristos, a trăit în timpul ciumei. Va organiza
ajutorarea celor bolnavi şi săraci, va lucra în spitale, va căra morţii şi îi
va îngropa, va consola pe cei deznădăjduiţi, fără ca boala s-o atingă. Va avea
viziuni şi va purta stigmatele lui Hristos, pînă cînd îşi va da ultima suflare,
în 1380 (va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu