Meridiane subiective - Primăvară în Toscana (III)

Un manuscris al Divinei Comedii

Caut casa lui Dante Alighieri... Şi o descopăr pe Via Santa Margherita, la nr. 1. Desigur, nu se ştie cu siguranţă dacă Dante a stat aici – locuinţa e o casă-turn de secol XIII, refăcută în 1911. Urc scările de piatră – parcă am intrat într-o culă. Aceiaşi pereţi albi, severi, aceleaşi tavane cu grinzi întunecate. Locul găzduieşte un Muzeu Dante, destul de micuţ – deh, nici un petec de hîrtie scris de Dante n-a mai ajuns pînă la noi. Dar sînt expuse exemplare copiate ale „Divinei Comedii”, cu inluminuri şi ornamente de pagină, obiecte de epocă, hărţi ale călătoriei poetului prin Cele Trei Lumi. În magazinul pentru turişti există cel puţin cinci ediţii ale marelui poem – de la cele pentru şcolari pînă la cele pentru bibliofili, legate în piele şi cu reproducerile ilustraţiilor lui Botticelli. Italienii au un adevărat cult pentru Dante, pe care îl redescoperă şi îl prezintă altfel noilor şi noilor generaţii. Societatea „Dante Alighieri”, funcţionînd încă din 1889, l-a transformat într-un glorios produs de export. Iar Roberto Benigni, simpaticul actor din „La vitta e bella”, adună mii şi mii de oameni la spectacolele sale „Lectura Dantis”. E aici ceva de învăţat despre relaţia unui popor cu marile opere ale culturii sale. Plec cu greu din acest spaţiu minunat, nu înainte de a-mi cumpăra un bust al lui Dante, în ipostaza clasică, încununat cu lauri. O nimica toată, da. Dar de la Muzeul Literaturii Române, cîte busturi de clasici poţi cumpăra?

Pisicile Florenţei

Loggia dei Lanzi

Tot înainte, spre sud, spre Arno, şi ajung iute în Piazza della Signoria, la Primărie, carevasăzică! Ce piaţă? E o galerie de sculptură în aer liber, din care se înalţă, masiv, Palazzo Vecchio! Aici a fost centrul puterii Republicii Florentine, unde se întrunea Consiliul Celor Cinci Sute, după căderea dinastiei Medici, aici a slujit Machiavelli, ca secretar al Celor Zece, şi tot aici a fost ars pe rug zelosul Savonarola, plătind pentru îndrăzneala de a cere florentinilor să aprindă alte ruguri, ale deşertăciunii, cu hainele lor scumpe. Copia lui „David” pare mică şi nu mă impresionează, în schimb caut Leul Marzocco, heraldul florentin. Iată-l cum ţine scutul cu crin roşu, sub o labă grea, iar capul mîndru priveşte priveşte în zare! De fapt, uite o adevărată ceată de pisici împietrite, pe treptele Loggiei dei Lanzi, Lăncierii marelui duce Cosimo I! Lei care ţin în gheare globul pămîntesc, ca pe un biet ghem de lînă, lei care dorm, mustăcioşi, sub soarele de primăvară. Îmi place şi „Perseul” lui Benvenuto Cellini, ridicînd în mîna de bronz capul retezat al Meduzei, străveziu avertisment adresat adversarilor lui Cosimo! Cine a spus că propaganda e o invenţie recentă? Nu, ea însoţeşte actele Puterii dintotdeauna!

La Sfînta Sfintelor...

Uffizi

Nu e timp pentru ca să vizitez Palazzo Vecchio, îl las pentru o altă zi, acum trebuie să ajung la Uffizi, clădirea de birouri construită de Vasari pentru administraţia ducală, găzduind în zilele noastre comorile de artă ale Medicilor. Am bilet rezervat pe internet cu săptămîni înainte, pe care-l fîlfîi cu mîndrie, sub ochii invidioşi ai sutelor de turişti ce aşteaptă la cozi! He, he, he, bună şi organizarea asta la ceva! Şi pătrund în Sfînta Sfintelor iubitorilor de artă, urcînd la etaj cîte două trepte deodată... Nu e aglomeraţie ca la Luvru, nici spaţiu ca la Alhambra dar tot mi-e imposibil să văd tot. Patruzeci şi cinci de săli la etaj, plus alte cinci la parter, cu picturi expuse cronologic, ilustrînd evoluţia artei florentine de la gotic la manierism. Evident, aleg şi eu cireşele de pe tort – portretele ducelui şi ducesei de Urbino, pictate de Piero della Francesca, nu mă impresionează prea tare. Domnul are un profil de bulibaşă, să mă ierte Dumnezeu!, cu ten măsliniu, ochi exoftalmici şi nasul rupt de o lovitură de sabie, Doamna şi-a pensat sprîncenele şi părul de pe frunte, după moda de la 1460... Trec iute către sălile 10-14, unde e expus Botticelli. Aici, lume ca la circ... sorbind-o din ochi pe Venus, născută din spuma mării, admirînd-o pe gingaşa Flora şi ale sale Trei Graţii. Mă trag pe o băncuţă şi privesc. Tablourile sînt de mari dimensiuni, ce zic eu?, sînt uriaşe de-a dreptul, cred că au doi metri pe trei. Le acoperă un geam de protecţie, ca să nu-i vină gînduri vreunui vandal. Măsura pare justificată însă, cumva, geamul acesta parcă alterează culorile, parcă le face spălăcite! Trebuie timp să te acomodezi, să intri în atmosferă, să vibrezi la unison cu ceea ce vezi.

Naşterea lui Venus - detaliu

„Naşterea lui Venus” şi „Primavera” au făcut să curgă rîuri de cerneală. Unii critici au spus că avem de-a face cu opere inspirate din imaginarul Antichităţii, cu corpuri goale, marcînd ruperea de purismul Evului Mediu, cu redescoperirea omenescului, atît de caracteristic Renaşterii. Alţii au identificat în ele semnele unei iniţieri a pictorului în misterele neoplatonismului ficinian, fără de care alegoriile nu pot fi înţelese.  Savantul hermeneut Ioan Petru Culianu s-a amuzat, în romanul „Jocul de smarald”, să le transforme în motor al unor crime cu substrat astrologic. Toate interpretările mi se par valabile – cu cît e mai strălucită o operă de artă, cu atît e mai semnificativă, mai ambiguă. Sînt construite folosind proporţiile de aur? Evident. Se regăsesc în ele figurile geometrice dragi pitagoreicilor, triunghiurile echilaterale şi sferele? Le vezi uşor, cu un pic de pregătire. Pun în scenă scenarii care vorbesc despre crearea Lumii, despre Suflul Divin, despre atributele feminine ale Principiului? Au demonstrat-o mari iniţiaţi. Mie, ca oricărui alt privitor, îmi rămîne plăcerea contemplării, dincolo de orice hermeneutică. Şi contemplu chipul gingaş al lui Venus, melancolia zîmbetului său diafan (ah, Leonardo, şi Mona Lisa ta zîmbeşte la fel de misterios...), corpul cu sîni mici şi bazin proeminent, atît de diferit de standardele frumuseţii moderne. Şi mă pierd în luminişul Primăverii, cu Madona sa păgînă, cu zecile de specii de flori şi fructe, regal pentru botanişti, cu Flora sa, zeiţa verde, cu Hermes Trismegistul împrăştiind negurile.

Leonardo - Bunavestire

După asta, greu mai intră şi altceva. Mă uit, totuşi, cu plăcere, la Îngerul lui Leonardo, din binecunoscuta „Bună Vestire”. Cît de greu e să pictezi un androgin... În plus, pentru că şi această operă e de mari dimensiuni, descopăr cu fascinaţie „tablourile din tablou” – în plan îndepărtat, maestrul a pictat o marină în toată regula – din balconul Fecioarei se zăreşte un oraş fortificat, la poale de munte, cu turnuri, faruri şi pontoane, către care se îndreaptă cel puţin şase corăbii! Apoi, privirea revine în prim-plan şi zăboveşte pe cartea Fecioarei – prieteni, are pagina scrisă cu grafia sucită a lui Leonardo, în două culori!

Cu capul plin de forme şi culori, rătăcesc de coridorul Arno, între aripile de est şi vest ale Uffizi. Nici nu mai văd statuile romane, expuse aici, pentru că mă atrage panorama ce se revarsă prin ferestrele largi – sînt dealurile de la sud de Florenţa şi verdele Arno, scurgîndu-se pe sub Ponte Vecchio. Pe malul său, lumea a ieşit la picnic. Într-adevăr, aveau dreptate cei vechi – un oraş trebuie să aibă limite de creştere, astfel încît, din turnurile sale, să poţi vedea peisajul, mediul în care e aşezat. Numai aşa opera de arhitectură e desăvărşită. Limitele creşterii, aşadar... Cetatea ideală a lui Platon avea cam cinci mii de locuitori, cîţi ar putea să audă un discurs rostit fără amplificare în Agora. Cetatea medievală – cam 20 de mii, cîţi ar putea să intre într-o catedrală. Cetatea renascentistă - mai mulţi, cu cartiere pînă la poalele dealurilor din jur. Dar oraşul modern? El a pierdut limitele, a dărîmat zidurile, ignoră peisajul şi a renunţat la centru, transformîndu-se într-o reţea, într-un rizom, cu centrul pretutindeni şi nicăieri, cu periferia întinzîndu-se ca un neoplasm, de-a lungul şi de-a latul funcţiunilor sale. Conurbaţie. Americă. Cel puţin, Bătrînul Continent mai păstrează centrele vechi ale oraşelor sale, în care poţi vedea şi peisajul. Florenţa veche are cam 300 de mii de locuitori. Aria metropolitană numără un milion şi jumătate.

Pentru energizare, espresso pe terasa Loggiei dei Lanzi (va urma)