Trei culturi

Corul bocitoarelor interpretează mereu aceeaşi arie – tinerii din ziua de azi n-au cultură. Se plîng de asta profesorii, miniştrii, ziariştii. La rîndul lor, patrioţii de serviciu îşi dezmoştenesc copiii, care l-au dat pe Iancu pe Yahoo. Tot chestie de cultură. În schimb, mall-urile sînt pline, iar publicitarii îşi freacă mîinile – tineretul e foarte receptiv la noile mode culturale. Dacă e aşa, despre ce fel de cultură vorbim aici?

Conceptul de cultură s-a născut în secolul al XVIII-lea, „din capul lui Herder”, cum scrie filosoful britanic Roger Scruton în celebra sa lucrare „Cultura modernă”. Pentru Herder, „kultur” însemna o formă de energie naţională, specifică, sîngele unui popor, ceea ce-l hrăneşte şi-l deosebeşte de celelalte naţii. Romanticii germani au preluat conceptul şi l-au dezvoltat, considerînd „cultura” drept forja în care se făuresc obiceiurile, datinile şi credinţele unui popor, spre deosebire de „civilizaţie”, pojghiţa de legi, deprinderi tehnice şi norme de conduită socială. În schimb, clericii au preluat modelul latin al „culturii”, iar Alexander von Humboldt, părintele universităţii moderne, l-a adaptat modernităţii – mintea umană se cere cultivată, ca o grădină, cu efort şi în timp. Astfel, „cultura” este apanajul întregii umanităţi, care i-a citit pe clasici, cunoaşte greacă şi latină, filosofie şi istorie. O cultură a elitelor, a muzicii simfonice, a teatrului shakespearean. O cultură înaltă. Un model care s-a propagat pînă în secolul XX. Cînd, pe fondul boom-ului economic postbelic, Vestul a început să dezvolte stiluri de viaţă din ce în ce mai complexe, pieţele s-au segmentat, gusturile s-au diferenţiat. Industriile mass media şi de divertisment au lansat nenumărate produse culturale, filme, cărţi, muzică, în afara canonului, constituind ceea ce se cheamă „cultura populară”. Extrem de bine ţintite, construite rapid, pe scară largă şi după reţetă, aceste produse au ajuns să cucerească publicurile, transformate în triburi – cu semne de recunoaştere, idoli şi ritualuri specifice. Pulverizarea domeniului continuă şi astăzi, facilitată de ascensiunea internetului, care pare a permite fiecăruia dintre noi să-şi trăiască „cele 15 minute” de glorie.

Trei culturi, aşadar. Trei culturi, între care trebuie să facem distincţie. Avem o cultură de tip „naţional”, care legitimează un popor pe cale să devină naţiune, o cultură „a noastră şi numai a noastră”, care înglobează elementele folclorice dar şi creaţiile culte ale „poeţilor naţionali”, ale autorilor de manual. Avem o a doua cultură, cea „înaltă”, generalistă, clasică, occidentală, cu rădăcinile înfipte în antichitate, cu trunchiul modelat de creştinism, cu fructe pîrguite sub soarele Raţiunii, Drepturilor Omului şi Democraţiei. În fine, avem o sumedenie de mode culturale, de subgenuri, de produse bine marketate, care populează imaginarul celor de astăzi, sub generica demunire de „cultură populară”, ascultînd de raţiunile pieţei. Atunci, ca să ne întoarcem de unde am plecat, despre ce vorbim cînd le reproşăm tinerilor români că n-au cultură? Să fim mai specifici.

Tinerii n-au cultură „naţională”? Cu alte cuvinte, nu mai poartă costum popular, cască la „Mioriţa” şi se plictisesc cu Eminescu şi Creangă? Bătăliile voivozilor şi încleştările domnilor îi lasă reci? Au uitat datinile, obiceiurile populare, au alt stil de viaţă şi de hrană decît bunicii lor? Ca să fim cinstiţi, asta s-a întîmplat celor mai mulţi dintre noi. Cultura „naţională” este pe moarte, sub loviturile necruţătoare ale globalizării. Eşecul şcolii româneşti ţine, prioritar, de faptul că manualele sînt, încă, populate de „valorile naţionale”. Ca să le explici atractiv, ca să le pătrunzi sensul, ca să-i apropii de copii de ele nu e suficient discursul pedagogic socialist, pe care-l practică majoritatea dascălilor. Ar fi nevoie de accesul învăţătorilor la al doilea tip de cultură, cea „înaltă”, astfel încît să poţi racorda particularul cu generalul. Dar aici sîntem şi mai în suferinţă. Închişi într-o puşcărie ideologică, o jumătate de veac, dascălii noştri nu sînt familiarizaţi cu canonul vestic, nu mai vorbesc latina şi greaca veche, nu l-au citit pe Platon şi nici nu mai ascultă Bach. Pauperizaţi, ei sînt lumpen-proletarii spiritului. Sistemul educaţional în sine n-a fost gîndit pentru cultura înaltă, pentru cultura de performanţă, cum zicea Noica. Atunci, tinerii vor ignora comorile culturale ale omenirii. Ca şi noi, părinţii lor, cei ce trudim în acest capitalism sălbatic, în această tranziţie haotică spre nicăieri. Ce rămîne? Rămîne consumul cultural „popular”, filmul de la Mall, cartea cu vampiri, clipurile lui Lady Gaga. Pînă şi la astea stăm prost – descărcăm de pe net, că n-avem bani de un concert, evităm sala de spectacol, în care nu ştim să ne purtăm, jucăm la bingo şi ne îmbrăcăm de la second-hand. Dar lasă că vom cîştiga noi mai mulţi bani – atunci să vezi plasme pe pereţi!

După această radiografie cam nemiloasă, rămîne o întrebare – în definitiv, putem trăi şi fără cultură? Putem, desigur. Dar prost. O dovedim din plin. Am devenit insensibili la cîntul popular, în schimb ascultăm manele. Dărîmăm bisericile din lemn, ca să ridicăm altele, din beton şi termopane. Construim fără gust, fără stil, disproporţionat, rupt de natură. Ne-am pierdut demnitatea naţională, acceptînd să devenim o colonie economică a Vestului, un talcioc gigantic al Estului. Din creştinism n-am preluat virtuţile propovăduite de Mîntuitor – iubirea, mila, speranţa – ci ne mulţumim cu gesturile exterioare, cu mătăniile. Din marea cultură n-am rămas cu gustul pentru libertăţile cetăţeneşti şi cu încrederea în Raţiune. La noi, libertatea înseamnă să dai muzica tare la bloc, iar raţiunea - să joci la FNI. Universităţile noastre, păstrătoare, prin definiţie, ale tezaurului cultural al umanităţii, s-au transformat în afaceri de familie şi în fabrici de diplome fără valoare. Şi nici măcar cultura populară nu civilizează – ajunge să te uiţi cum se îmbracă cei întorşi din Spania şi Italia. Ar mai rămîne speranţa în cultura de specialitate – aceea care îţi dă să mănînci. Dar asta e altă poveste.

Articol apărut în revista "Opinii libere" din Piteşti