N-am mai scris nimic de o lună. Stau pe o plajă şi tac. Nimeni nu mă observă. În jur, oamenii aleargă după ceva din mintea lor, se ceartă cu ceva din mintea lor, suferă pentru ceva din mintea lor. În mintea mea e gol. Golul n-are caracteristici. Şi, în acelaşi timp, poate lua orice formă. La fel ca oceanul şi valurile sale. Persist în nemişcare. În linişte. Dar nu prea mult. Apoi, se porneşte vîntul şi apa minţii se încreţeşte, se umflă, se sparge de osul cranian. Gîndurile sînt valuri, gîndurile sînt vînt. Înţelegînd asta, suferinţa ar trebui să înceteze. Mi-o spun mereu, ca să rup dependenţele. Dar pînă şi această învăţătură e val, e vînt. Aşa că mă întorc la uneltele mele, incapabil să ies din Samsara. Mă ridic şi încep să merg. Mă ridic şi încep să scriu. Pentru cine? Pentru ce? Nu contează. Valurile mă aruncă afară din ocean.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu