Timpuri noi, nevroze noi

Nu sînt atît de naiv încît să-mi închipui că tipologia tulburărilor mentale se schimbă după cum bate vîntul. În definitiv, de șase mii de ani încoace, ne regăsim în melancolia lui Ghilghameș, în furia lui Hercule, în angoasa lui Iov. Totuși, judecînd după ce se întîmplă în România, observ că modificările sociale cresc incidența anumitor nevroze, în detrimentul altora. Fără pretenții de studiu clinic, rîndurile care urmează își propun doar să vă pună pe gînduri.

Uitați-vă ce se întîmplă în trafic ! De unde atîta violență la șoferi, oameni altfel pașnici, care se transformă în fiare de îndată ce se suie la volan? Parcă ar spune: dați-vă la o parte, ca să trec eu! Deplasarea de la un punct la altul s-a transformat, în mintea lor, într-o competiție. Dacă o altă mașină îi depășește, consideră că au fost insultați personal și sînt apucați de furii. Atunci, regulile nu mai contează și încep șicanele – claxoane, faruri aprinse, blesteme, depășiri riscante, cu degetul mijlociu ridicat. Alții n-au nevoie nici măcar de o provocare. Și-au proiectat voința de putere în jeep-ul pe care-l conduc și calcă linia continuă, calcă șina de tramvai, calcă pietonii, ca niște supra-oameni nietzscheeni, ca niște zei din Olimp, care te strivesc fără măcar să observe. Dacă asta nu e o inflație a eului, prin intermediul mașinii, nu știu ce-ar mai putea să fie.

Uitați-vă la corporatiști, lucrătorii din multinaționale! Lucrează 12 ore pe zi, într-un mediu controlat și supravegheat în permanență, în condiții de stress și auto-cenzură, sub presiunea termenelor, indicatorilor și a performanței. Știu că pot fi înlocuiți oricînd, dacă nu se identifică total cu rolul lor din companie. Astfel, ajung să poarte o mască profesională, care li se lipește, treptat-treptat, de obraz. Ajung executivi de top, directori și manageri, cu prețul renunțării la viața personală, la timpul dat familiei, la dileme. Masca, rolul îi înhață și nu le mai dau drumul. În psihicul lor, “persona” se dilată, în detrimentul „animei”, ca să folosim termenii lui Jung. Apoi, cînd ceva nu merge bine (și mereu se va găsi ceva să nu meargă), cînd corporația se dispensează de ei, descoperă că au rămas singuri, că rolul nu le mai aparține, că viața a trecut. De aici înainte, “anima” își va lua revanșa. Pierderea statutului, ca în cazul Regelui Lear, e un eveniment dramatic, din care puțini scapă nevătămați...

Articolul complet va apărea în numărul de miercuri al Jurnalului de Argeș