Antoni Gaudi şi arhitectura organică

„Am fost întrebat de ce fac coloane înclinate. Am răspuns că din acelaşi motiv care-l face pe călător să se sprijine de un baston înclinat. Dacă ar fi fost vertical, nu s-ar putea odihni, sprijinindu-se în el” – Antoni Gaudi

Ce este arhitectura organică?

Privite din cer, oraşele moderne apar ca nişte pete pe faţa planetei. Geometrice, orgolioase, ele întrerup continuumul natural, modifică peisajul, schimbă clima, tulbură habitatul celorlalte vieţuitoare. Într-o măsură mai mare sau mai mică, aşa a fost mereu. Peste veacuri, ziguratul din Ur şi clădirea Chrysler din New York ilustrează aceeaşi filosofie a locuirii. Dar s-ar putea construi şi altfel? Probabil că da. Însă e nevoie de o schimbare de perspectivă. În secolul trecut, anumiţi arhitecţi, printre care Frank Lloyd Wright, Louis Sullivan sau Le Corbusier, s-au gîndit la asta şi au creat structuri integrate mediului. Conform lor, designul unei astfel de arhitecturi, numită organică, trebuie să se inspire din natură, să fie divers şi sănătos. Clădirea „creşte”, se desfăşoară, ca un organism, din interior spre exterior, „curge” şi se „adaptează” iar oraşul devine o colonie a acestor „fiinţe” vii. Unul din exemplele cele mai cunoscute ale acestei concepţii este „Casa Fallingwater” (fig. 1), ridicată de arhitectul american Frank Lloyd Wright direct deasupra unei cascade. Faţada, construită cu linii verticale, din materiale locale, se confundă cu panta abrupta a rîului. Mult mai cunoscută, Opera din Sidney (fig. 2), proiectată de arhitectul danez Jorn Utzon, pare o corabie cu pînzele umflate sau o cochilie de nautil gigantic, ridicîndu-se din apele portului austral. Şi, pentru că a venit vorba despre celebrul melc, să mai amintim proiectul „Nautilus”, aparţinînd arhitectului mexican Javier Senosiain, o casă cu interioare ovale şi scări în spirală, ca şi cînd ai trăi într-un melc (fig. 3).

Un atent observator al naturii

Totuşi, cel mai cunoscut adept al arhitecturii organice este un catalan – Antoni Gaudi (1852-1926). La apogeul secolului al XIX-lea, tînărul arhitect ridică în Barcelona cîteva clădiri emblematice. Revendicîndu-se din „Art Nouveau”, împumutînd elemente neo-gotice şi orientale, folosind tehnici şi materiale specifice artizanilor, Gaudi pune bazele unui stil nou, inconfundabil – „Modernista”. Forme fluide, linii curbe, culori vesele, o filosofie a integrării habitatului urban în natură. Succesul n-a venit uşor. Fiu al unor fierari din Baix Camp, provincia Tarragona, micul Antonio a avut o copilărie chinuită. A fost lovit, încă de la cinci ani, de o formă gravă de reumatism, ceea ce l-a ţinut la distanţă de ceilalţi copii. Vegetarian convins şi catolic fervent, obligat să facă lungi plimbări prin natură, pe spinarea unui măgăruş, a devenit de timpuriu un observator al naturii şi al formelor ei. „Geometriile copacilor mi-au inspirat hiperboloizii şi paraboloizii”, spunea Gaudi. Primele proiecte au fost felinarele  concepute pentru „Reial Plaça” din Barcelona, chioşcurile de ziare neterminate „Girossi” şi clădirea „Cooperativa Mataronense Obrera” („Cooperativa Muncitorilor din Mataró”). Apoi, cu prilejul Tîrgului Mondial din 1878, i-a cîştigat atenţia unui mare industriaş catalan, Eusebi Güell, care îi va deveni prieten şi finanţator pentru tot restul vieţii.

Fig. 1 - „Casa Fallingwater”

Pentru el, Gaudi va proiecta pivniţele de vin Güell, pavilioanele Güell, Palatul Güell, Parcul Güell şi cripta bisericii Güell Colonia. Eusebi Güell, aristocrat şi francmason, îl va prezenta pe Gaudi şi altor clienţi. Astfel, arhitectul modifică peisajul barcelonez, operele sale precum „Casa Battlo” sau „Casa Mila” intrînd în patrimoniul UNESCO.

Fig. 2 – Opera din Sidney

Fig. 3 – Casa Nautilus

Misterul Şirului lui Fibonacci

Primul contact cu arhitectura lui Gaudi îl şochează pe privitor. Nici o linie dreaptă, nici un unghi – totul curge, inclusiv lumina, alunecînd pe solzii faţadelor. „Casa Mila” (fig. 4) , sau „Cariera”, cum îi spun barcelonezii, pare o faleză găurită, „Casa Battlo” (fig. 5) e un monstru acvatic, ridicîndu-se din adîncuri. În Parcul Güell, clădirile sînt de turtă dulce, printre care se odihnesc salamandre uriaşe şi dragoni. Pentru unii, impactul e prea mare – nume celebre, precum George Orwell, au refuzat să accepte originalitatea lui Gaudi. Apoi, mintea începe să înţeleagă, recunoscînd. Există frumuseţe aici, haosul e aparent.

    

Fig 4, 5 – Casa Milla şi Casa Batllo

Formele au crescut organic, curbele sînt spirale logaritmice. Peste tot poate fi intuit Şirul lui Fibonacci. Studiind creşterea populaţiilor de iepuri, celebrul matematician italian a descoperit o lege a creşterii naturale, descrisă de şirul următor: 0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13… , mai precis F(n) = F(n-1) + F(n-2), cu n> 3. Cu alte cuvinte, fiecare membru al şirului este o sumă dintre tatăl şi bunicul său! Şi, cel mai interesant, raportul dintre doi termeni ai şirului, de la al 14-lea termen în sus, este, inevitabil, 1,61803..., un număr iraţional, care i-a făcut pe pitagoreici să-şi smulgă părul din cap. Imposibil de cunoscut pînă la ultima zecimală (are o infinitate!), acest număr, denumit „Phi” sau „Numărul de Aur”, se regăseşte peste tot în natură, reglînd creşterea. Cochilia unui melc îl conţine (este raportul dintre înălţime şi lungime), valurile mării iau forma spiralei lui Fibonacci (fig. 6), seminţele florii soarelui se aşează după două spirale ale lui Fibonacci, la fel solzii de pe aripile fluturelui.

Fig. 6 – Spirala lui Fibonacci

Gaudi ştie asta – ceramica sa nu e plasată întîmplător, nici pereţii nu sînt mai aplecaţi decît trebuie! Şi spune: „A crea ceva constă a-ţi pune propria lege în acord cu Legea Creaţiei. Creaţia continuă şi Creatorul se serveşte de creaturile lui. Cei care studiază legile naturii, intenţionînd să le folosească în propria creaţie, colaborează cu Creatorul. Originalitate înseamnă întoarcerea la origini”.

Arhitectul lui Dumnezeu

În 1882, Antoni Gaudi începe marele său proiect – catedrala „Sagrada Familia”. Supranumită „Templu Expiatoriu”, adică sacrificial, „Sagrada Familia” este o bazilică uriaşă, ridicată integral din donaţii private (fig 7). Treizeci de ani îi dedică arhitectul, pînă la moartea sa din 1926. Doarme şi locuieşte în catedrală, ca un pustnic. Desenează sute de schiţe uluitoare, experimentează rezistenţa structurilor cu machete, imaginează elemente organice, care se îmbină încet-încet. Rezultatul e unic – „Sagrada Familia” nu poate fi comparată cu nimic. Este o pădure împietrită, care-şi uneşte frunzele în bolţi organice. Turlele seamănă cu conurile pinului. În vîrf rîde floarea soarelui. Contraforţii sînt reduşi la minimum, eforturile fiind preluate de structuri minerale, ca nişte lăstari. Vitralii bogat colorate luminează blînd. Edificiul creşte şi după moartea creatorului – nici războiul civil, nici dictatura lui Franco nu l-au putut opri. Recent, papa Benedict al XVI-lea a sfinţit catedrala şi Vaticanul se gîndeşte să-l treacă pe Gaudi în rîndul sfinţilor. Şi n-ar fi nici o exagerare. Dincolo de anii de asceză, arhitectul a murit ca un martir - în urma unui accident rutier, într-un spital al săracilor. Opera sa rămîne, făcînd minuni în inimile celor care-i calcă pragul. Se estimează că „Sagrada Familia” va fi gata în 2026, la un secol de la moartea lui Gaudi.

Fig. 7 – Sagrada Familia

Cuvintele lui Gaudi

În încheiere, să-i dăm cuvîntul marelui arhitect catalan, aşa cum le-au notat contemporanii:

# „Arhitectura este punerea în ordine a luminii”

# Clopotele sună mai bine cu cît sînt mai vechi. În amurg, vocea bronzului care moare se întîlneşte cu apropierea sfîrşitului zilei. Asta se cheamă melancolie!

# În natură, nu există coloană verticală – singurul lucru de studiat este gradul de înclinare pe care îl putem pretinde.

# Sagrada Familia este un templu expiator – se hrăneşte din sacrificii (donaţii şi bilete de intrare). Este o operă care stă în mîinile lui Dumnezeu şi în voinţa poporului. Clientul nu se grăbeşte. Providenţa, nu arhitectul, conduce lucrarea.

# Stejarii seculari cresc greu, un an friguros poate întrerupe creşterea. În schimb, trestiile cresc foarte repede, pînă cînd le doboară vîntul.

# Sărăcia întăreşte eleganţa. Bogăţia este complicaţie. Sărăcia mijloacelor este providenţială. Ea îmi permite să mă ocup de fiecare aspect, fără a cădea în repetiţii industriale. Încetineala forţată permite o mai mare acurateţe (perfecţiune).

# Templul este aşezat în Centru – în mijlocul oraşului, al cîmpiei catalane, la egală distanţă de munte şi de mare.

# Faţada Nativităţii – exprimă inocenţa şi bucuria vieţii. Clopotniţele se termină cu atributele episcopale şi cu „Gloria în excelsis Deo”. Sînt dedicate apostolilor Barnaba, Simon, Iuda şi Matei. Portalurile sînt dedicate virtuţilor teologale. Caritatea în centru, la dreapta Credinţa, la stînga Speranţa.

# Fiecare găseşte în Templu ceea ce caută. Ţăranii văd cocoşi şi găini, oamenii de ştiinţă - semne zodiacale, teologii – genealogia lui Isus. Explicaţia nu o înţeleg decît cei avizaţi şi nu trebuie să o vulgarizăm.

# Faţada Patimilor aş vrea să înfricoşeze. Pentru asta, sînt gata să sacrific însăşi construcţia, să rup arcurile, să tai coloanele, pentru a face înţeleasă cruzimea sacrificiului.

# Faţada Patimilor am conceput-o în 1911, cînd eram grav bolnav, aproape mort. Convalescenţa a fost lungă – un călugăr îmi citea din Ioan al Crucii. Treptat, spiritul mi s-a întărit şi am pus pe hîrtie planul portalului. În contrast cu cel al Nativităţii, acesta e dur, gol, ca făcut din oase. Dacă aş fi început cu această faţadă, oamenii ar fi bătut în retragere.

# Faţada Gloriei va rămîne pentru generaţiile următoare.

# Interiorul Sagradei Familia sugerează pădurea, o asemănare care s-a impus, fără să o fi căutat neapărat. Decoraţiunea bolţilor se va compune din frunze, printre care se vor zări păsările de pe pămîntul nostru. Pilonii naosului principal vor fi formaţi din palmieri, arbori ai sacrificiului şi ai gloriei.

Cîntecul de luptă al Mamei Tigroaice

În sfertul de veac care a trecut după căderea comunismului, România a avut 20 de miniştri ai Educaţiei. Legile şcolii s-au schimbat de 64 de ori. Dincolo de instabilitatea politică a unei ţări în tranziţie, asta spune ceva despre nesiguranţa care domneşte în domeniul învăţămîntului românesc. Nimeni nu înţelege cum va arăta viitorul. Ce conţinuturi trebuie vehiculate, atunci cînd volumul cunoaşterii creşte exponenţial? Ce metode pedagogice trebuie adoptate, dacă generaţiile se deosebesc atît de mult din punct de vedere psihologic? Şi cine să-i înveţe pe învăţători? Mai mult sau mai puţin, criza domneşte în toată lumea occidentală. Încă de la jumătatea secolului al XX-lea, Universitatea şi-a văzut autoritatea pusă în discuţie, ca să nu mai vorbim despre învăţămîntul public de masă. Dar vesticii încep să se trezească, căutînd soluţii. În perplexitatea generală, românii vin la spartul tîrgului. Complexaţi de diferenţe, tragem cu ochiul către Metropolă, încercînd să înţelegem noile forţe care modelează lumea. La extreme, unii ne „globalizăm” copiii, învăţîndu-i limbi străine, specializîndu-i, pregătindu-i pentru cultura corporatistă.  Alţii ne agăţăm de trecut, transformîndu-ne urmaşii în funcţionari ai unui Stat din ce în ce mai slab. În fine, mai există şi cei care nici nu-şi pun problema progeniturilor – se vor descurca ei cumva, nu? Destul că le-am dat viaţă. Dar educaţia e totuna cu pregătirea pentru muncă?

Unde a greşit modernitatea

În societăţile tradiţionale, chestiunea era mai simplă. Educaţia adecvată era aceea a castei din care făceai parte. Într-un fel erau educaţi brahmanii, în alt fel războinicii, în cu totul alt fel negustorii, meseriaşii sau ţăranii. Ce te plasa într-o castă sau alta? Originea, desigur, era o condiţie necesară. Dar nu suficientă. De fapt, calificările erau cele hotărîtoare. Se pleca de la ideea că fiecare trebuie să urmeze o viaţă  conform aptitudinilor sale. Nu poţi cere unui laş să poarte arme, nici unui ignorant să conducă o cetate. De aici, importanţa observării copilului... Modernitatea pierde această idee, considerînd că oricine poate face orice. Castele se amestecă, în numele „mobilităţii sociale”, învăţămîntul se standardizează şi se masifică. Ceea ce era rezervat educaţiei aristocratice (de exemplu fabulele lui La Fontaine, destinate Delfinului) se extinde progresiv către toate clasele sociale, cu rezultate superficiale. Manualele se tipăresc în milioane de exemplare. Statul organizează sistemul şcolar. Are nevoie de cetăţeni loiali. Revoluţia industrială, cu banda de montaj, propaganda, adresîndu-se mulţimilor nediferenţiate, precum şi războiul mondial, cu milioane de morţi, sînt consecinţele acestui mod de a educa.

Timpul reţelelor

Astăzi, în epoca post-industrială, masificarea pare să facă un pas înapoi, odată cu declinul autorităţii naţionale. În spaţiul lăsat liber cresc reţelele prin care circulă fluxuri financiare, de bunuri, de forţă de muncă. E timpul Tehnocraţilor, al Specialiştilor, al Executivilor. Ca nişte electroni liberi, atraşi de polii magnetici ai companiilor transnaţionale, tinerii intră pe orbita corporatistă. Aici primesc o lecţie nouă, legată de loialitatea faţă de valorile firmei. Şi de profitul acţionarilor. Dar educaţia este totuna cu procedurile corporatiste ?

Regula Celor Zece Mii de Ore de Muncă

Sub presiunea globalizării, lumea vestică îşi pune trei întrebări. Cum ar trebui să ne educăm copiii pentru a le maximiza șansele într-o lume a competiției globale ? Cît efort e necesar ca să atingă performanța? Ce costuri are o astfel de investiție? În inflaţia de metode „blînde”, care menajează psihicul copilului postmodern, cineva regăseşte un ethos spartan. O carte apărută recent în Statele Unite propune cîteva răspunsuri, născînd totodată și mai multe întrebări. Lucrarea se numește “Cîntecul de luptă al Mamei Tigroaice” și a fost scrisă de Amy Chua, o profesoară de Drept la Yale, specializată în afaceri internaționale. Aceasta este o poveste despre o mamă, două fiice și doi cîini și despre cum părinții chinezi își cresc mai bine copiii decît occidentalii, despre ciocnirea civilizațiilor și despre efemerul gust al gloriei, notează autoarea în preambul. Departe de a fi o parabolă călduță de parenting, cartea are o logică necruțătoare. Amy Chua constată că, în Asia, populația tînără este în continuă creștere. Astfel, în state precum China sau India, competiția devine acerbă. În aceste condiții, din ce în ce mai multe familii privesc educația urmașilor ca pe o investiție, de care depinde viitorul întregului grup. Mama Tigroaică își supraveghează cu severitate puiul, mușcîndu-l cîteodată, ca să nu lenevească. Copilul intră într-un program de viață în care temele, meditaţiile și participarea la competiții îi ocupă tot timpul. Ștacheta este ridicată din ce în ce mai sus, pentru depășirea limitelor. Dincolo de specializarea aleasă, elevul își va dezvolta abilitățile de comunicare și socializare, va cînta la un instrument (de preferat pian sau vioară, pentru formarea caracterului) și va abandona orice activitate de genul privit la televizor sau joc pe computer. Mama Tigroaică se va asigura că puiul ei exersează cel puțin trei ore pe zi. Ea nu îi este prietenă ci antrenor de supraviețuire. Iar performanța se atinge conform Regulii celor Zece Mii de Ore de Muncă.

Vae Victis!

În China, mulți copii visează să devină jucători profesioniști de baschet, după ce Yao Ming a semnat un contract cu Houston Rockets. Americanii estimează că Imperiul de Mijloc este cea mai mare piață pentru NBA. Cum baza de selecție este atît de largă, cei aleși sacrifică totul pentru atingerea performanței, știind că mii de candidați mai puțin norocoși așteaptă să le ia locul. Antrenorii chinezi aplică principiile Mamei Tigroaice. În India, milioane de adolescenți concurează anual la Institutul Indian de Tehnologie, omologul MIT-ului, poartă de acces în elita tehnologică mondială. Sînt doar 16.000 de locuri. Mamele Tigroaice au investit în jur de 50 de mii de dolari în meditații și într-o adevărată industrie a auxiliarelor didactice marca IIT. Scapă cine poate! După examen, rata sinuciderilor în rîndul tinerilor indieni crește şi cu zece procente. În jungla globală, supraviețuitorii strîng din dinți și merg mai departe. Cei Vechi foloseau şi ei metode dure de antrenament. În definitiv, copiii spartanilor erau selecţionaţi încă de la naştere, puşi sub controlul total al Cetăţii, învăţaţi să rabde bătăi, foame, frig. Ne-o spune chiar Platon. Educaţia comporta o tehnică, prin care copilul era pregătit şi iniţiat progresiv într-un anumit mod de viaţă, şi o etică, un ideal de existenţă. Tehnica presupunea mînuirea armelor, sporturile, jocurile cavalereşti, arta muzicală şi cea oratorică. Toate concurau la făurirea unui erou, un viteaz, despre a cărui glorie să se vorbească şi peste sute de ani!

O nouă epocă homerică

În asprimea sa, Mama Tigroaică se întîlneşte cu idealul agonistic al omului grec, care nu se simţea fericit decît dacă era primul din categoria sa. Dar Mama Tigroaică vrea cu adevărat gloria puiului ei? Înclin să cred că da. Chiar lumea postmodernă mi se pare că seamănă cu epoca homerică. Atunci, cavalerii liberi se adunau la curţile regilor, oferindu-şi serviciile pentru „task”-uri bine definite – cum a fost Războiul Troian. Astăzi, curţile regale sînt marile companii, care operează fără să ţină seama de graniţe. Către ele aspiră copii de orice naţionalitate. Educaţi prin programele individualiste ale Mamei Tigroaice, dornici de glorie, ei vor pleca în lume, pentru întîlnirea cu marea aventură. Dar educaţia e totuna cu pregătirea pentru glorie?

Concluzii

Competiţia globală şi proliferarea nemaivăzută a cunoştiinţelor, alături de disoluţia autorităţii statului naţional, creează condiţiile „furtunii perfecte” în învăţămînt. Marile corporaţii propun, la rîndul lor, forme specifice de educaţie şi atrag ca un magnet creiere din toată lumea. În timp ce occidentalii caută metode didactice „democratice” şi atractive, Orientul regăseşte un ethos antic de pregătire individuală, „Cîntecul de luptă al Mamei Tigroaice”.  Din toate acestea, românii ar trebui să accepte cîteva adevăruri:

1. Educaţia se face diferenţiat, funcţie de competenţele copilului.
2. Educaţia îşi propune formarea unui Om ideal.
3. Idealul este determinat de un anumit tip de civilizaţie.
4. Educaţia costă şi trebuie privită ca o investiţie.
5. Noile conţinuturi ale educaţiei presupun noi metode didactice.
6. Statul naţional nu mai este unicul educator.
7. Competiţia globală impune standarde globale.
8. Performanţa şcolară presupune sacrificiu.
9. Performanţa echivalează cu supravieţuirea #