Ce simt cînd fumez pipă?

Artă şi pipă - Ce fuma Sherlock Holmes

Costum în carouri, şapcă, pipă, lupă şi domiciliu în Backer Street 221 – iată semnalmentele celui mai cunoscut detectiv victorian, Sherlock Holmes! Personajul literar a fost creat în 1887 de Arthur Conan Doyle, un medic britanic, iar istoria literară pune aceasta pe seama plictiselii. În dup-amiezele cenuşii ale Londrei, Doyle, în criză de pacienţi, îşi omora timpul scriind. A fost o „crimă perfectă”! „Un studiu în roşu”, prima nuvelă avîndu-l ca personaj pe Holmes, s-a cumpărat şi s-a citit pe nerăsuflate. Publicul făcea cunoştinţă cu un individ excentric, un liber-profesionist, prea puţin interesat de artă şi politică, dar care avea o minte sclipitoare, antrenată să rezolve mistere criminale, folosind logica şi cunoştiinţele „de specialitate” – citirea urmelor, anatomie şi fiziologie, chimie, psihologie, armament. Metoda de investigaţie presupunea inventarierea faptelor (pe care Holmes le găsea în rapoartele poliţiei şi în ziare), interogarea martorilor, adunarea probelor, formularea unor ipoteze privind cele întîmplate, precum şi verificarea acestora. Dînd la o parte interpretare după interpretare, ceea ce rămînea se dovedea a fi adevărul, oricît de ciudat ar fi părut.
Ca să-şi stimuleze sau, dimpotrivă, ca să-şi relaxeze creierul, detectivul folosea tehnici fascinante – cînta la vioară, priza cocaină (încă legală pe acea vreme), se izola de lume, dormea zile în şir. Dar, mai presus de orice, fuma! Fuma pipă, iar tutunul îl ţinea ascuns pe te miri unde – Watson îl descoperise într-un papuc persan, de pe şemineu! Ce fel de pipă, ce fel de tutun? Ilustratorul Sidney Paget, creatorul imaginii populare a lui Holmes, l-a înfăţişat ţinînd între degete ba un „biliard”, ba un „calabash”. Desigur, cea de-a doua, închizîndu-se poate cu un capac de argint, era folosită la investigaţiile „pe teren”, în vîntul rece şi în burniţă. Despre tutun nu ştim atîtea amănunte, dar putea să fie un amestec de Virginia cu arome naturale, aşa cum găsim astăzi în cutiile de Peterson, botezate după marele detectiv. În ce-l priveşte pe Watson, ştim că prefera tutunul olandez, marinăresc. Emblematica imagine a detectivului cu pipă se regăseşte azi peste tot în lume, avînd un farmec indiscutabil.
Să mai spunem că Arthur Conan Doyle a scris patru romane și cincizeci şi şase de povestiri sau nuvele în care apare detectivul. Aproape toate sunt povestite de doctorul Watson, prietenul și biograful lui Holmes. Povestirile au apărut la început într-un serial al revistei „The Stand”, urmînd apoi să apară de-a lungul unei perioade de mai bine de patruzeci de ani. Conform unei estimări făcută de ziarul „The Times”, după 1964, vînzările în întreaga lume a povestirilor cu Sherlock Holmes au trecut pe locul doi, după Biblie, care este de departe cea mai vîndută carte a tuturor timpurilor #

De ce fumez pipă

Incitat de o postare pe care prietena X a numit-o Tristeţe cu gust de ţigară, m-am gîndit să vă spun de ce fumez pipă. Nu că v-ar interesa prea mult (!) dar merită să mai risipim din neîncrederea bine ascunsă cu care ne priviţi :) Pînă la 25 de ani, fumatul nu m-a atras, ţigările pufăite prin WC-ul liceului mi s-au părut scîrboase. Apoi, în redacţiile de ziar, unde fumul unduia ca o perdea albastră, am fumat cu furie, cu febrilitate, cu disperare, în timp ce puneam în pagină dramele celorlalţi. Asta a mers pînă la 40 de ani, cînd am lăsat fumatul într-o noapte - ajunsesem să ard un pachet de ţigări de foi pe zi... Acum, de ceva timp, am ales pipa. E altceva - e fumat cu detaşare, e contemplare, e nostalgie. Pipa are gust de nuci, de vanilie, de whiskey, merge cu ceai, cafea, latte machiato. Merge cu vin roşu, cu scotch, cu bere. Spre deosebire de ţigară, nu creează dependenţă - pot să fumez o singură pipă pe săptămînă. Întrucît fumul nu se trage în piept, cantitatea de nicotină ajunsă în sînge e mult mai mică decît cînd tragi din ţigară. Pipa nu se fumează pe la colţuri sau în stradă, nu se fumează cu ochii goi, mecanic, pipa nu se fumează cu febrilitate. Dacă ţigarea e modernă, pipa e post-modernă - ironică, auto-referenţială, contextuală! Aş spune că pipa nu e un drog (nu se aprinde pentru uitarea de sine) ci un revelator de personalitate. Mai mult decît aprinderea ţigării, a fuma pipă e un ritual, în care pregătirea plăcerii devine plăcerea pregătirii, în care micile amănunte (de genul culorii scrumului) trezesc asociaţii neaşteptate, în care toate simţurile concură pentru a obţine o stare de bine. A fuma pipă e o consolare - strîngînd căuşul fierbinte în mînă, exploratorul uită de frig, savantul se izolează de prostia din jur, iar omul obişnuit accede la statutul aristocratului. Pipa e o cale către Celălalt Tărîm - o fumează şamanul, vraciul şi vrăjitorul, dar şi pictorul şi scriitorul. A fuma pipă presupune ceva din plăcerea colecţionarului - aduni şi foloseşti zeci de ustensile, schimbi sute de tutunuri, îţi îngrijeşti pipele, dăruindu-le celor bătrîne şi merituoase cîte un inel de argint... Cu pipa te joci, gesticulezi, pozezi, argumentezi sau dimpotrivă - te retragi în spatele unei cortine magice de fum şi taci. Toată lumea va crede că te gîndeşti la chestii profunde! Spuneţi-mi dacă banala şi mototolita voastră ţigară ştie toate trucurile astea?!

P.S. Nu, Mişu nu s-a apucat de fumat, doar se joacă - pipa aduce bucurie pînă şi nefumătorilor!