Arbanasi, un sat de piatră (Veliko Tarnovo - II)

Bulgarian roze











Arbanasi, noaptea










Gulerata de Arbanasi!










Vila jivkoviană










Arbanasi

Cine au fost Asăneştii? E momentul pentru o mică paranteză istorică. Cercetătorii sunt de părere că, în primul mileniu de după Hristos, populaţia formată prin amestecul dacilor cu romanii ocupa nu numai nordul Dunării, actualul teritoriu al României, ci se întindea şi spre sud, în Balcani. Migraţiile slavilor, survenite după anul 500, au împărţit această populaţie în „insule” etnice. Astfel, la miazănoapte, au rămas daco-românii, iar la miazăzi – macedo-românii, împrăştiaţi din Croaţia pînă la Muntele Athos. În Bulgaria, toponime precum Vlahinia, Banişor, Targovişte sau Păsărel probează această locuire. Cronicarii bizantini notează marea răscoală a fraţilor vlahi Petru şi Asan, care, pe la 1187, se împotriveau împăratului Isaac Anghelos. Sprijiniţi de boierii bulgari, Asăneştii au succese militare notabile, după care, spune Constantin Giurăscu, Petru începuse să poarte chiar o coroniţă de aur şi încălţări roşii, rezervate împăratului! Marea fortăreaţă de pe Iantra a fost construită în acea vreme, anii de vîrf ai oraşului Veliko Tarnovo. După cei doi, la conducere a urmat al treilea frate Asan, Ioniţă Caloianul, care a reuşit chiar să-l bată pe celebrul cavaler Balduin de Flandra, conducătorul cruciadei a patra. Luat prizonier la Adrianopole, Balduin avea să moară, ostatic, într-un turn închisoare la Ţareveţ. Apoi, statul întemeiat de Asăneşti avea să devină, în foarte scurtă vreme, un stat exclusiv bulgar. Peste două sute de ani de la faptele de arme ale vlahilor şi bulgarilor, turcii vor da lovitura de graţie acestei formaţiuni politice, iar Bulgaria îşi va recăpăta independenţa abia în secolul al XIX-lea, la fel ca România, în urma războiului ruso-turc.

Arbanasi, satul de piatră

Dar nu e prea mult timp pentru reverie. Urmează să găsim cazare, iar aici ne bizuim pe noroc. Cum nu vrem să stăm în oraş, plecăm spre satul Arbanasi, veche aşezare de negustori, plasată strategic pe înaltul podiş din jurul lui Veliko Tarnovo. Sunt patru kilometri de urcuş, pe o şosea îngustă dar bine întreţinută. Aici avea Tudor Jivkov o vilă de protocol, pentru că-i plăcea să vadă lucrurile de sus! Evident, vila (transformată acum în hotel) e plină, bulgarii cu bani au fugit de-acasă, pentru un 1 mai în natură. Totuşi, găsim un han în centrul satului şi ne cazăm fără probleme. Cam scump, trei nopţi fac 240 de leva (circa 120 de euro), dar nu ne dă mîna să facem mofturi. Se va dovedi o alegere bună. Locul e curat, are o curte interioară cu gazon şi terasă, restaurantul e la parter. Scăpăm de bagaje şi plecăm în explorare cît ai clipi. Şi, zău, ai ce vedea. Cu casele sale de piatră, ascunse în spatele unor garduri masive, parcă ar fi o aşezare ardelenească. În centru, bancomat VISA şi reviste occidentale, magazine de antichităţi şi cîrcimioare… Oameni liniştiţi, stînd la un pahar de raki. Turişti plimbîndu-se. Dăm o raită pe la vila jivkoviană, plasată într-un parc imens, cu plante mediteraneene. Are heliport şi piscină, iar interioarele luxoase ascund inşi fumînd havane, tolăniţi în fotolii de piele. Vedem şi biserica Nativităţii, o casă ca toate celelalte, fără turle, fără nimic. Ni se explică bizareria – turcii nu permiteau cultul creştin. Astfel, locuitorii din Arbanasi, îndeosebi negustori albanezi strămutaţi, se întîlneau în clandestinitate, ca să-şi ţină religia… Vom încheia ziua, în cel mai plăcut mod, la o friptură de miel stropită cu roze „Chateau Karnobat” 2004. Sec şi bun.

Veliko Tarnovo – la curtea fraţilor Asan (I)

Fortăreaţa Asăneştilor












Belvedere











Centrul vechi











Oraşul ridicat pe trei coline











Iantra cea frumos curgătoare

Case peste case, cît vezi cu ochii. Se sprijină, se înghesuie, se caţără. O pădure geometrică acoperă versantul abrupt. Din goana maşinii, nici n-ai timp să te miri. Drumul intră brusc într-un tunel sfredelit în stîncă. Am ajuns la Veliko Tarnovo. Mai precis, sub Veliko Tarnovo…
Dacă aveţi chef de o ieşire în străinătate dar dispuneţi de un buget redus, aici e de voi. La 120 de km de Giurgiu, în mijlocul masivului Stara Planina, bătrînii munţi ai Bulgariei, oraşul Veliko Tarnovo îşi atrage turiştii prin cîteva atu-uri remarcabile. Iubitorii de natură vor fi încîntaţi de curăţenia zonei, de pădurile seculare pe care vecinii noştri nu s-au grăbit să le taie, de liniştea împrejurimilor. Amatorii de escaladă sportivă îşi vor găsi peretele ideal pentru căţărare, nostalgicii trecutului vor avea parte de vestigii istorice iar petrecăreţii se vor bucura de bere ieftină şi bună! Adăugaţi la toate acestea drumuri ca-n palmă şi ospitalitatea localnicilor. Aţi obţinut reţeta unei excursii reuşite. Pe care noi am testat-o din plin, cu ocazia mini-vacanţei de 1 mai.

Un Monte Carlo balcanic

Joi pe la prînz, trecem prin vama Giurgiu ca prin brînză, cu buletinul în mînă şi cu bani potriviţi în buzunare. Taxa de pod este 25 de lei, iar la bulgari trebuie să cumperi şi o vignietă pentru drumurile europene – cinci euro, valabilă o săptămînă. Apoi, cu vignieta lipită frumos pe parbriz (să n-avem probleme cu poliţia), intrăm pe centura oraşului Ruse şi pe-aici ţi-e drumul (E85!), către Sofia. Soare, asfalt bun, cîmpuri lucrate pînă la orizont. Altă ţară… În ciuda temerilor noastre, traficul este mai lejer ca-n România, maşinile – mai vechi, poliţia – mai absentă ca niciodată! Ştiam de la alţi călători că bulgarii sunt ciudaţi, au limitări de viteză unde te-aştepţi mai puţin şi poţi fi vînat cu radare-pistol, imposibil de anticipat, aşa că şofăm cuminte. Drumul n-are nimic spectaculos, urcă şi coboară, ocolind localităţile, din care nu vedem decît spatele unor blocuri, cam ca la Topoloveni. Dar nici nu te poţi rătăci – panourile indicatoare sunt scrise şi în grafie latină. Aşa că, preţ de un ceas jumătate, părăsim drumul european, intrînd în Veliko Tarnovo.

Aici, altă socoteală. Oraşul e situat pitoresc, pe malurile abrupte ale rîului Iantra, în mijlocul unor păduri seculare. Străzile sunt înguste, cu sens unic (că n-au loc două maşini una pe lîngă alta…), iar casele vechi au parterul de piatră şi etajul din lemn tencuit. Coborînd din maşină, putem să jurăm că suntem la Sinaia. Ca să ne obişnuim, facem o mică plimbare de recunoaştere şi ne dăm seama că, din fericire, sunt două Veliko Tarnovo, unul istoric şi altul de pe timpul lui Jivkov. Comuniştii şi-au construit separat blocurile şi judeţeana de partid, lăsînd neatins nucleul vechi de locuire. Nici n-ar fi putut altfel… Ţesutul urban este atît de compact încît, pur şi simplu, nu există loc să arunci un ac. Ne plimbăm pe străzile pietruite din jurul bazarului Samovodensky şi, credeţi-mă, în jur sînt case peste case, cît vezi cu ochii! Renovate, transformate în magazine de suveniruri sau galerii de artă, ele se sprijină perete în perete, se înghesuie, se caţără. O pădure geometrică acoperă versantul abrupt, ca-n Monte Carlo. Şoseaua europeană trece pe sub oraş, prin două tuneluri, sfredelite în stîncă. Din loc în loc, platforme deschise îngăduie călătorilor să privească spre o fortăreaţă enormă, numită Ţareveţ, adică Locul Ţarului. Aici, pe la 1200, doi fraţi vlahi, Petru şi Asan, au sfidat puterea de la Constantinopol, iar al treilea dintre Asăneşti, Ioniţă, s-a declarat rege al bulgarilor şi al românilor.