Cum să te înțelegi cu păianjenii - Ghidul Primului Contact

Cum ar fi să ne întîlnim cu o specie extraterestră inteligentă? Nu e o întrebare care să ne obsedeze, întrucît un astfel de eveniment nu s-a întîmplat niciodată. Vedem lumea în termeni de cauză-efect, perfecționîndu-ne comportamentul funcție de experiență. Totuși, n-ar trebui să fim atît de încrezători – dacă un lucru nu s-a întîmplat, asta nu înseamnă că nu se va întîmpla. Odată cu dezvoltarea gîndirii de tip științific (antrenînd schimbări tehnologice din ce în ce mai mari), am înțeles cît de multe pot fi locurile în care poate să se dezvolte viață (650 de milioane, numai în galaxia noastră – vezi ecuația Drake), cît de numeroase pot fi civilizațiile cu care am putea comunica (50 de mii, într-un timp de o sută de mii de ani). De asemenea, am conștientizat și cît de mari sînt distanțele cosmice, adevărate prăpăstii spațio-temporale, pe care nu știm cum să le trecem. Legile fizicii ne spun că sîntem „muști de-o zi, pe-o lume mică, ce se măsură cu cotul”. Astfel, între entuziasm și deznădejde, rămînem la fel de singuri, cu toate radiotelescoapele și ecuațiile noastre. Și ne întoarcem la viața de zi cu zi.

Dar nu toți! Există visători care își imaginează mereu Primul Contact. Scenariile lor se concretizează în teorii, în cărți, în filme. Întrebările pe care și le pun împing mai departe cunoașterea. Unul dintre acești temerari este Ted Chiang, scriitor american de science fiction. Specializat în informatică, laureat al premiilor Hugo și Nebula, Chiang este o voce puternică și originală, atît ca tehnică literară cît și ca idei abordate. Povestirea “Story of your Life”, apărută în 1998, l-a inspirat pe cineastul canadian Denis Villeneuve, care ne aduce pe ecrane filmul “Arrival”, prezentat în România sub titlul “Primul contact”. Despre cele două produse va fi vorba în continuare – comparația ne va ajuta să luminăm mai bine meritele și scăderile fiecăruia. Demersul nostru își propune să ajute înțelegerea celui care cunoaște despre ce e vorba și, în egală măsură, să incite curiozitatea celui care nu știe. Pentru că, s-o spunem de la început, atît povestirea cît și filmul merită atenție.

Așadar, ce-ar fi dacă ne-am pomeni contactați de o specie extraterestră ? Filmul începe cu apariția a douăsprezece nave, pe tot globul, în care sîntem invitați să pătrundem. Evident că pasul întîi e ca armata să pună control pe situație, plasînd zonele în carantină, gestionînd contactul și cenzurînd informația transmisă marelui public. De ce evident? Pentru că omul privește străinul ca pe o amenințare. Sîntem o specie recentă, care a avut mulți dușmani. Inteligența ne-a servit primordial ca armă, așa încît ne e greu să credem că ar putea exista un tip de inteligență pașnică. Cînd vezi cum atîrnă deasupra casei tale o navă ca un munte zburător nu-ți vine să te duci acolo cu flori – din contră, fugi de mănînci pămîntul! Sau apeși pe butonul rachetei, dacă îl ai la îndemînă! Pînă la urmă, armata află că extratereștrii nu sînt agresivi – vor doar să ne observe. Dar există observație dezinteresată?

Din punctul acesta de vedere, povestirea lui Chiang e mai credibilă. Navele stau pe orbită, departe de vederea noastră, doar niște dispozitive de comunicare, Oglinzile, vin pe pămînt, diminuînd panica și haosul. De altfel, orice observator inteligent știe că prezența sa perturbă sistemul observat. Prin el însuși, Primul Contact devine Sfîrșitul Lumii Observate. Nu este strîngerea de mînă dintre doi egali ci stabilirea unui raport de putere. Este prima implicație filosofică a acestei situații. Și n-avem nevoie de teoriile lui Foucault (cel din “Surveiller et punir”) ca s-o înțelegem – e suficientă istoria colonizării Lumii Noi, unde conchistadorii, doar puțin mai avansați tehnologic, distrug imperiul inca. Chiar dacă nu se ajunge la Apocalipsă, hibridarea culturală pare inevitabilă. Pînă și extremele se înscriu în schemă.  În “Picnic la marginea drumului”, extratereștrii ne ignoră, dar resturile trecerii lor ne transforma societatea. În „Sfîrșitul copilăriei”, Controlorii ne ajută să atingem un Punct Omega, transfigurarea umanității.

Să mergem mai departe. În povestire, observația extraterestră nu urmărește nimic. În film, pentru a exista o miză și un conflict, se presupune că alienii vor să ne împărtășească niște cunoștiințe ca să ne deșteptăm și, în viitor, să le ajutăm specia. Fac în așa fel încît să ne depășim xenofobia și să ne dăm mîna peste diferențe etnice, ca să putem pune cap la cap știința lor, spartă în douăsprezece. Mai logic ar fi fost să transmită întreg mesajul celei mai puternice națiuni – dar atunci n-am mai fi avut un film politic corect! Trecînd peste asta, ajungem în domeniul cel mai interesant – cum putem comunica cu o specie extraterestră? Răspunsul e unul singur – deprinzîndu-le limbajul. Am trecut cu toții prin asta, cînd am învățat limbi străine – ne-am străduit să reproducem niște grupuri de sunete, numite cuvinte, grupîndu-le în propoziții și fraze, după o regulă de compunere numită gramatică. Ne-am ajutat memoria cu liste de corespondențe – dicționare, vocabulare. E rețeta omenească de succes. Dar ce te faci cînd laringele extraterestrului (sau, mă rog, organul care îi ține locul) vibrează în frecvențe imposibil de imitat de către noi? În definitiv, nu putem cere tuturor speciilor inteligente să fi evoluat din primate. Avem dificultăți în a ne înțelege pînă și cu verișorii noștri, delfinii. Cum vom reproduce limba unor caracatițe sau a unor păianjeni ? Și cam așa arată Heptapozii cu care are de-a face dr Louise Banks, eroina poveștii. Niște coloși pe șapte picioare, cu ochi de jur împrejur, plutind într-o atmosferă lăptoasă. Scoțînd sunete de orgă, cîrîituri și alte alea. Ce e de făcut?

Evident, să-i determini să scrie. Și să stabilești un vocabular. Să arăți spre tine, să notezi pe o foaie de hîrtie cuvîntul "OM " și să arăți apoi spre ei, sperînd că au înțeles. Apoi să aștepți să-și scoată și ei stilourile extraterestre și să-ți dea un autograf! Dacă sînt inteligenți, treaba o să meargă. Dar cu surprize. Căci s-ar putea să scrie ideografic, cu hieroglife, cu mandale, nu literă după literă. Și chiar așa se întîmplă. Aici, filmul își ia partea leului – sînt superbe secvențele cu alienii ejectînd cerneală, care se grupează în forme circulare, de o stranie complexitate. De fapt, comparația cu cerneala sepiei nu e cea mai potrivită – Heptapozii par mai degrabă niște păianjeni, care secretă pînză fluidă, structură ce iute se destramă. Oricum ar fi, vei obține o serie de imagini, legate de un înțeles. Și apoi le vei stoca și le vei folosi, pe măsură ce construiești un vocabular din ce în ce mai bogat. De la obiecte vei trece la acțiuni, apoi la procese abstracte. Căci asta fac lingviștii. Dacă ai fi un fizician, munca ar fi similară, numai că, în loc de cuvinte și fraze, ai arăta mărimi, proprietăți și legăturile dintre ele, ai propune aritmetici, geometrii și algebre, ai enunța postulate și teoreme, în speranța că extratereștrii ar reacționa la ceva.

Pare simplu dar nu e. Mult mai mult decît ne dăm seama, limba dă seama de condiția umană. E suficient să gîndim ceva și vom realiza că folosim cuvinte – avem o voce interioară. Gîndurile ne sînt codificate fonologic. Dar cum gîndește un extraterestru care scrie hieroglife, mandale, fără nici o legătură fonetică? Noi înșirăm literele una după alta, de la început la sfîrșit, dinspre trecut spre viitor, pentru că liniaritatea temporală și cauzalitatea sînt principalele însușiri ale gîndirii noastre. Dar cum gîndește un extraterestru care știe de la început cum va arăta floarea scrisului său? Nu depinde de elementele componente și totuși se formează din ele, cam ca acele contururi de flacără ale textului unui caligraf arab. Noi sîntem ființe cu o simetrie liniară, cu emisfere cerebrale specializate, cu organe de simț plasate în cel mai înalt punct, privind în față, deplasîndu-ne preponderent în două dimensiuni, dînd și primind semnale pentru coordonarea cu ceilalți. Ne putem aștepta la același fel de gîndire pentru o ființă provenind din strămoși care au trăit în mare sau într-un gaz dens, cu mai multe emisfere cerebrale, cu ochi de jur împrejur? Nu. Este ceea ce demonstrează povestirea și filmul. Cu un plus de înțelegere pentru povestire, cu un plus de expresivitate pentru film.

“Universul fizic este un limbaj cu o gramatică foarte ambiguă. Fiecare eveniment fizic poate fi explicat în două exprimări total diferite, una cauzală, cealaltă teleologică, ambele valabile, ambele imposibil de invalidat, indiferent de complexitatea contextului. Cînd strămoșii oamenilor și ai heptapozilor au căpătat prima scînteie de conștiință, și unii și ceilalți au observat aceeași lume fizică, dar și-au analizat percepțiile în mod diferit. Viziunile asupra lumii au condus în cele din urmă la rezultatul final al acelei divergențe de abordare. Oamenii au dezvoltat un mod secvențial de percepție iar heptapozii au dezvoltat un mod simultan de percepție. Noi experimentăm evenimentele într-o ordine iar ei percep relația de cauză-efect dintre evenimente. Ei experimentează toate evenimentele în același timp și înțeleg finalitatea ascunsă care le unifică”.

Ce s-ar întîmpla dacă un om ar învăța mandalele străinilor? I-ar schimba asta gîndirea? Ar putea experimenta simultan trecutul și viitorul, fără să-și piardă liberul arbitru? Cum i-ar fi viața, relațiile de familie, moartea? Ar putea să schimbe lumea? Multe întrebări, care se nasc din ipoteza Primului Contact, întrebări la care filmul sugerează răspunsuri, în timp ce povestirea le formulează cu claritate. De aceea, recomand lectura după vizionare. Textul îl găsiți în antologia “Împărțirea la zero”, apărută la editura Nemira, în 2011. N-o să fie timp pierdut.

Meridiane subiective - Barcelona lui Gaudi

                                                     

                                                   Sagrada Familia - un imens şantier

Oraş al mării, cosmopolit şi flamboaiant... Barcelona te întîmpină cu bulevardele ei largi, străjuite de arbori seculari. Toate drumurile duc spre mare, acolo unde, în portul nou, poţi vedea vapoare de pasageri, mari cît nişte blocuri cu 12 etaje. Magazine şi restaurante moderne îşi aşteaptă prada. Din port, spre nord, porneşte „Rambla”, celebrul bulevard care taie în două Oraşul Vechi – pietonii merg pe centru iar maşinile se strecoară pe lateral. În est, împădurita colină Montjuic e un plămîn verde – aici s-au organizat, în 1992, Jocurile Olimpice, marcînd intrarea Barcelonei în secolul al XXI-lea. Spre nord, burghezia în ascensiune a construit, la începutul secolului al XX-lea, cartierul Eixample. Aici poţi întîlni o colecţie magnifică de clădiri Art Nouveau (sau Moderniste, cum le denumesc catalanii), risipite pe un sistem stradal perpendicular. Colţurile fiecărei insule urbane au fost tăiate pieziş, astfel încît să existe perspectivă către intersecţii. Şi tot aici se află ultima catedrală a Europei, creaţie a unui arhitect vizionar, Antoni Gaudi.

                                               Acoperişurile ondulate, marca lui Gaudi

La apogeul secolului al XIX-lea, tînărul Gaudi ridică în Barcelona cîteva clădiri emblematice. Revendicîndu-se din „Art Nouveau”, împumutînd elemente neo-gotice şi orientale, folosind tehnici şi materiale specifice artizanilor, arhitectul pune bazele unui stil nou, inconfundabil – „Modernista”. Forme fluide, linii curbe, culori vesele, o filosofie a integrării habitatului urban în natură. Succesul n-a venit uşor. Fiu al unor fierari din Baix Camp, provincia Tarragona, micul Antonio a avut o copilărie chinuită. A fost lovit, încă de la cinci ani, de o formă gravă de reumatism, ceea ce l-a ţinut la distanţă de ceilalţi copii. Vegetarian convins şi catolic fervent, obligat să facă lungi plimbări prin natură, pe spinarea unui măgăruş, a devenit de timpuriu un observator al naturii şi al formelor ei. „Geometriile copacilor mi-au inspirat hiperboloizii şi paraboloizii”, spunea Gaudi. Primele proiecte au fost felinarele  concepute pentru „Reial Plaça” din Barcelona, chioşcurile de ziare neterminate „Girossi” şi clădirea „Cooperativa Mataronense Obrera” („Cooperativa Muncitorilor din Mataró”). Apoi, cu prilejul Tîrgului Mondial din 1878, i-a cîştigat atenţia unui mare industriaş catalan, Eusebi Güell, care îi va deveni prieten şi finanţator pentru tot restul vieţii. Pentru el, Gaudi va proiecta pivniţele de vin Güell, pavilioanele Güell, Palatul Güell, Parcul Güell şi cripta bisericii Güell Colonia. Eusebi Güell, aristocrat şi francmason, îl va prezenta pe Gaudi şi altor clienţi. Astfel, arhitectul modifică peisajul barcelonez, operele sale precum „Casa Battlo” sau „Casa Mila” intrînd în patrimoniul UNESCO.

Primul contact cu arhitectura lui Gaudi îl şochează pe privitor. Nici o linie dreaptă, nici un unghi – totul curge, inclusiv lumina, alunecînd pe solzii faţadelor. „Casa Mila” sau „Cariera”, cum îi spun barcelonezii, pare o faleză găurită, „Casa Battlo” e un monstru acvatic, ridicîndu-se din adîncuri. În Parcul Güell, clădirile sînt de turtă dulce, printre care se odihnesc salamandre uriaşe şi dragoni. Pentru unii, impactul e prea mare – nume celebre, precum George Orwell, au refuzat să accepte originalitatea lui Gaudi. Apoi, mintea începe să înţeleagă, recunoscînd. Există frumuseţe aici, haosul e aparent.

                                                                Căsuţe de turtă dulce

Formele au crescut organic, curbele sînt spirale logaritmice. Peste tot poate fi intuit Şirul lui Fibonacci. Studiind creşterea populaţiilor de iepuri, celebrul matematician italian a descoperit o lege a creşterii naturale, descrisă de şirul următor: 0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13… , mai precis F(n) = F(n-1) + F(n-2), cu n> 3. Cu alte cuvinte, fiecare membru al şirului este o sumă dintre tatăl şi bunicul său! Şi, cel mai interesant, raportul dintre doi termeni ai şirului, de la al 14-lea termen în sus, este, inevitabil, 1,61803..., un număr iraţional, care i-a făcut pe pitagoreici să-şi smulgă părul din cap. Imposibil de cunoscut pînă la ultima zecimală (are o infinitate!), acest număr, denumit „Phi” sau „Numărul de Aur”, se regăseşte peste tot în natură, reglînd creşterea. Cochilia unui melc îl conţine (este raportul dintre înălţime şi lungime), valurile mării iau forma spiralei lui Fibonacci, seminţele florii soarelui se aşează după două spirale ale lui Fibonacci, la fel solzii de pe aripile fluturelui.

Gaudi ştia asta – ceramica sa nu e plasată întîmplător, nici pereţii nu sînt mai aplecaţi decît trebuie! Şi spunea: „A crea ceva constă a-ţi pune propria lege în acord cu Legea Creaţiei. Creaţia continuă şi Creatorul se serveşte de creaturile lui. Cei care studiază legile naturii, intenţionînd să le folosească în propria creaţie, colaborează cu Creatorul. Originalitate înseamnă întoarcerea la origini”.

                                        

                                          Salamandra veghează intrarea din Parcul Guell

În 1882, Antoni Gaudi începe marele său proiect – catedrala „Sagrada Familia”. Supranumită „Templu Expiatoriu”, adică sacrificial, „Sagrada Familia” este o bazilică uriaşă, ridicată integral din donaţii private. Treizeci de ani îi dedică arhitectul, pînă la moartea sa din 1926. Doarme şi locuieşte în catedrală, ca un pustnic. Desenează sute de schiţe uluitoare, experimentează rezistenţa structurilor cu machete, imaginează elemente organice, care se îmbină încet-încet. Rezultatul e unic – „Sagrada Familia” nu poate fi comparată cu nimic. Este o pădure împietrită, care-şi uneşte frunzele în bolţi organice. Turlele seamănă cu conurile pinului. În vîrf rîde floarea soarelui. Contraforţii sînt reduşi la minimum, eforturile fiind preluate de structuri minerale, ca nişte lăstari. Vitralii bogat colorate luminează blînd. Edificiul creşte şi după moartea creatorului – nici războiul civil, nici dictatura lui Franco nu l-au putut opri. Recent, papa Benedict al XVI-lea a sfinţit catedrala şi Vaticanul se gîndeşte să-l treacă pe Gaudi în rîndul sfinţilor. Şi n-ar fi nici o exagerare. Dincolo de anii de asceză, arhitectul a murit ca un martir - în urma unui accident rutier, într-un spital al săracilor. Opera sa rămîne, făcînd minuni în inimile celor care-i calcă pragul. Se estimează că „Sagrada Familia” va fi gata în 2026, la un secol de la moartea lui Gaudi.

Mă învîrtesc în jurul „Sagradei Familia”, alături de alte mii de turişti. Se munceşte de zor, jumătate din faţade sînt acoperite cu plase de protecţie şi scări, macarale uriaşe domină perspectiva. Sînt atît de mulţi oameni aici, încît mi-e teamă de un atac de panică. Mă trag într-o parte şi studiez faţadele, amintindu-mi vorbele lui Gaudi: „Faţada Nativităţii exprimă inocenţa şi bucuria vieţii. Clopotniţele se termină cu atributele episcopale şi cu Gloria în excelsis Deo. Sînt dedicate apostolilor Barnaba, Simon, Iuda şi Matei. Portalurile sînt dedicate virtuţilor teologale. Caritatea în centru, la dreapta Credinţa, la stînga Speranţa. Faţada Patimilor aş vrea să înfricoşeze. Pentru asta, sînt gata să sacrific însăşi construcţia, să rup arcurile, să tai coloanele, pentru a face înţeleasă cruzimea sacrificiului. Faţada Patimilor am conceput-o în 1911, cînd eram grav bolnav, aproape mort. Convalescenţa a fost lungă – un călugăr îmi citea din Ioan al Crucii. Treptat, spiritul mi s-a întărit şi am pus pe hîrtie planul portalului. În contrast cu cel al Nativităţii, acesta e dur, gol, ca făcut din oase. Dacă aş fi început cu această faţadă, oamenii ar fi bătut în retragere”.

Elemente ezoterice? Destule! Pe Faţada Patimilor este celebrul Pătrat Magic, cu suma liniilor şi coloanelor egală cu 33, vîrsta lui Hristos. Şerpi şi salamandre se caţără pe pereţi, uşile masive, de bronz, te întreabă: „Ce e adevărul?”. Tot Gaudi spunea: “ Fiecare găseşte în Templu ceea ce caută. Ţăranii văd cocoşi şi găini, oamenii de ştiinţă - semne zodiacale, teologii – genealogia lui Isus. Explicaţia nu o înţeleg decît cei avizaţi şi nu trebuie să o vulgarizăm”. A fost Gaudi un iniţiat, frecventînd lucrările unor societăţi secrete? Nu putem răspunde cu certitudine. Dar nu încape îndoială că arhitectul a fost un creştin practicant, care a meditat asupra credinţei sale şi a armonizat credinţa cu fapta. A fost sărac şi a transformat sărăcia într-o virtute. “Sărăcia întăreşte eleganţa. Bogăţia este complicaţie. Sărăcia mijloacelor este providenţială. Ea îmi permite să mă ocup de fiecare aspect, fără a cădea în repetiţii industriale. Încetineala forţată permite o mai mare acurateţe. Clientul meu nu se grăbeşte!”.

                                                         Piaţa de fructe din Barcelona

S-a făcut după-amiază. Pe „Rambla”, forfota n-a scăzut nici un pic. Aceeaşi modă a „statuilor vivante”, care mi se pare odioasă, domneşte şi aici. Oameni bătrîni îşi plimbă cîinii. La terase, litrul de bere costă 15 euro. Turiştii se agită, fac poze, sprijină felinarele. Miroase a mare şi a putreziciune. În mijlocul vîrtejului, stau nemişcat şi privesc – locul meu nu este aici. Şi mi se face dor de dealurile Munteniei, de umbra umedă de-acasă, de mirosul de prune şi mere. Este prima dată cînd simt prea-plinul călătoriei şi nostalgia lui „acasă”. 

(Fragmente din volumul "Meridiane subiective", în curs de apariţie)