Nici un zeu în Cosmos?

Cu toate că science fiction-ul s-a născut în revistele “pulp” din Occident, regimurile comuniste, instaurate după cel de-al doilea război mondial, l-au acceptat bucuroase, ca pe o rudă a realismului socialist. Întâi, credeau cenzorii, pentru că vedea lumea prin lentilele științei, rațională și capabilă de progres. Al doilea, pentru că nu avea nevoie de “ipoteza Dumnezeu”, vorba lui Laplace, adică era o literatură ateistă. În timp, s-a dovedit că nici una dintre premise nu era corectă. 

O antologie de pomină

În anul 1985, apărea, la Editura Politică, o antologie de “texte de anticipație pe teme ateiste”, intitulată “Nici un zeu în Cosmos”. Editorii, Alexandru Mironov și Mihai Bădescu, adunaseră între coperți povestiri celebre, semnate de autori români (Victor Kernbach, Adrian Rogoz, C.T. Popescu, Gh. Păun, Mihail Grămescu etc) și străini (Ray Bradbury, Stanislaw Lem, Isaac Asimov, Arthur C. Clarke etc), prezentate drept dovezi ale ateismului SF. De fapt, cititorul era pus în contact cu o problematică teologică (natura răului, cosmogonia, apocalipsa, viața de apoi), tratată divers, cu mijloacele literaturii SF. Mesajele erau diverse, de la înțelegerea psihologică a religiei ca protecție mentală împotriva singurătății cosmice până la posibilitatea folosirii ritualurilor în ingineria socială. Nu lipseau zeii - extratereștri provenind din lumi mult mai dezvoltate ca a noastră, nici profeții - călători în timp, nici viziunile metafizice obținute prin mijloace tehnologice. 

În “Căderea nopții”, Isaac Asimov medita asupra colapsului periodic al civilizațiilor, cauzat de catastrofe cosmice, iar Stanislaw Lem râdea, alături de personajul său, Lijon Tichy, de pretențiile omului la cunoașterea obiectivă a realității. Nici ai noștri nu se lăsau mai prejos - Adrian Rogoz, cu “Altarul zeilor stohastici”, vorbea despre probabilitatea extrem de scăzută a apariției vieții raționale (totuși, ea există!), Mihail Grămescu atingea problema Tradiției, a transmiterii unor mesaje prin generații, prin transformare poetică, iar Eduard Jurist, în cheie ironică, își imagina o analiză a textelor sacre, făcută de către inteligențe artificiale. Astfel, departe de a fi o compilație propagandistică, “Nici un zeu în cosmos” devenea o antologie de pomină pentru cititorii cu minți deschise din ceaușismul târziu (cam ca tomul “Biserica în involuție”, Editura Politică, 1984, semnat de Victor Kernbach, cu ale sale 581 de pagini!).

Panteist, cripto-budist, ateu

Poate cea mai interesantă povestire din volumul prezentat mai sus este “Steaua”, semnată de Sir Arthur C. Clarke (1917 - 2008), scriitor britanic, inventator și futurolog. Licențiat în fizică și matematici, specialist în radar și în comunicații planetare cu ajutorul sateliților geostaționari, Clarke a fost unul dintre “Cei Trei Mari” autori ai science fictionului occidental (alături de Isaac Asimov și Robert A. Heinlein).  În tinerețe, Clarke a insistat ca, în fișa lui de armată, la rubrica “religie”, să figureze  drept “panteist”. După 70 de ani, a considerat că a fost, mai degrabă, un “cripto-budist”, cu empatie pentru toate formele de viață. În fine, după 80 de ani, a ajuns la concluzia că s-ar putea denumi “ateu”, întrucât nu credea în viața de apoi. Totuși, scrierile sale au explorat în permanență teme teologice, scriitorul fiind “fascinat de conceptul de Dumnezeu” și de viitorul speciei umane. “Orice drum spre cunoaștere este un drum spre Dumnezeu sau Realitate, depinde ce termen preferăm să folosim”, declara Clarke. Romanele și povestirile sale, aparținând sub-genului “hard science fiction”, sunt, în general, optimiste și descriu minuțios efortul speciei umane de a se ridica din puțul gravitațional al Pământului și de a se îndrepta către stele. 

Arthur C. Clarke

Revenind la subiectul povestirii “Steaua” (1955 - Premiul Hugo), să notăm doar atât - ce s-ar întâmpla cu credința unui preot-astronaut, dacă ar înțelege că Dumnezeu poate să distrugă o întreagă civilizație, ca să aprindă un foc de slavă la nașterea Pruncului Hristos? Și tot din proza scurtă a lui Clarke, semnalăm povestirea “Cele nouă miliarde de nume ale Domnului” (1953), în care este folosită ideea cabalistică a permutărilor de litere. Într-o lamaserie tibetană, călugării inventează un alfabet cu doar nouă litere, ale căror combinări formează miliardele de Nume Divine. Când vor fi rostite toate, lumea se va sfârși, spune o profeție. Numai că asta nu e posibil într-o viață de om, nici măcar în viața Omenirii. Dorind să grăbească procesul, călugării comandă un calculator electronic din Vest. Oamenii de știință îl livrează și îl montează, numai că nu cred în profeție. De aceea, cunoscând timpul de procesare a datelor, hotărăsc să o șteargă pe furiș, înainte ca variantele să fie epuizate și călugării să se înfurie că nu se întâmplă nimic. Când toate Numele Domnului sunt rostite, stelele se sting brusc.

Evoluția ghidată

Membru al consiliului Societății Interplanetare Britanice, popularizator al științei și cercetător al implicațiilor sociale ale zborului cosmic, Arthur C. Clarke a fost interesat și de explorarea subacvatică, descoperind, printre altele, ruinele templului scufundat Koneswaram, în Sri Lanka. Fostă colonie britanică, insula asiatică i-a fost casă, din 1956 și până la moarte. Biografii lui Clarke consideră că schimbarea de domiciliu se poate explica parțial prin pasiunea pentru scufundări dar și prin homosexualitatea sa (discretă dar recunoscută), scriitorul părăsind puritana Anglie pentru o țară mai îngăduitoare. Aici va concepe ciclurile sale romanești - “Odiseea Spațială” (patru volume, primul fiind ecranizat magnific de Stanley Kubrik), “Universul Rama” (alte patru volume - Premiul Hugo și Nebula pentru “Rendez-vous cu Rama” - 1972), precum și alte titluri (“Fântânile Paradisului” - Premiul Hugo 1980, Premiul Nebula 1979). Tema recurentă a acestor lucrări este “evoluția ghidată”. În lipsa unui plan al lui Dumnezeu, care să conducă omenirea către viitor, Clarke pune la lucru Extratereștrii. Astfel, în seria “Odiseei”, o civilizație extraterestră bătrână și înțeleaptă, așa-numiții Primi Născuți, susține viața și generează condiții de evoluție pentru specia umană, prin intermediul unor dispozitive tehnologice de neînțeles - Monoliții Negri. Dar nu numai pentru specia umană - unul dintre Monoliți, aflat în spațiu, transformă planeta Jupiter, un gigant gazos, într-un al doilea soare, necesar dezvoltării vieții inteligente de sub ghețurile satelitului Europa. În seria “Rama”, omenirea ia contact, într-un viitor apropiat, cu voiajori interstelari, nave gigantice, mesageri ai unei civilizații extrem de avansate, și nimic nu va mai fi ca înainte.

Cea mai frumoasă ilustrare a temei “evoluției ghidate” se găsește, însă, într-unul din romanele “de tinerețe” ale lui Clarke - “Sfârșitul copilăriei”, apărut în 1953. Acțiunea este plasată la sfârșitul secolului al XX-lea, atunci când Statele Unite și Uniunea Sovietică sunt într-o competiție acerbă, pentru a pune piciorul pe Lună (realitatea s-a dovedit mai grăbită!). Atunci, nave extraterestre gigantice apar de niciunde și se așează deasupra principalelor orașe umane, oprind cursa spațială și dezvoltarea tehnologică a Pământului, în schimbul instaurării păcii planetare și eradicării foametei. Overlorzii, cum sunt numiți de pământeni, nu-și arată niciodată chipul dar se țin de cuvânt și dejoacă, timp de un secol, orice tentativă de rebeliune. După trei generații, omenirea astfel pacificată poate primi adevăratul mesaj al extratereștrilor - suntem Copii ai Stelelor, care avem ca menire contopirea cu o entitate cosmică, o Minte Universală, iar asta nu se va face prin metode tehnologice, nici prin părăsirea Pământului. Overlorzii, specie incapabilă de transformare, au rolul de a ne veghea în această evoluție transcendentă. Cum se va produce contopirea cu Mintea Universală? Asta rămâne să afle cei care n-au citit până acum romanul. Cum arată Overlorzii? Nici asta nu mă lasă inima să divulg, v-aș strica surpriza. Să fie ateism în toate acestea? Sau, mai degrabă, o trecere de la banala aserțiune “nici un zeu în cosmos” la luciferica sintagmă “oameni ca zeii” ?

Androginul, anarhistul, femeia

- din "Cronicile bătrânului sefist"-

Ce este literatura science fiction? Un gen artistic, a cărui temă principală o reprezintă impactul științei și tehnologiei asupra societății. La fel ca filosofia, SF-ul e cu atât mai bun cu cât creează mai multă amețeală intelectuală. Un vertij al uimirii, un joc conceptual provocator. Urmărind cele mai fecunde teorii științifice, science fiction-ul jonglează cu un arsenal care îl face imediat recognoscibil - nave spațiale, roboți, computere, androizi, extratereștri, telepați, mașini ale timpului, deliciul fanilor și oroarea literaților care n-au habar de științele exacte. Să fie science fiction-ul o literatură pentru tocilari? Nicidecum. Ce, fabulele se adresează zoologilor? Importante sunt temele puse în joc, coerența lumilor imaginate. Mai mult - unele capodopere ale science fiction-ului nici nu fac apel la concepte din matematică sau  din fizică, preferând sociologia sau antropologia, concentrându-se pe contactele dintre culturi. În locul căpitanilor stelari, eroi cu falca de granit, aceste povești ne propun personaje “altfel” (străini, minoritari, adolescente), descriindu-le psihologia, urmărindu-le transformarea. Despre un astfel de soft SF va fi vorba în continuare, când vom face cunoștiință cu Ursula K. Le Guin.

O voce unică, o conștiință trează

Ursula K. Le Guin (1929-2018) s-a născut la Berkeley, California, într-o familie de intelectuali. Tatăl, Alfred Kroeber, era antropolog iar mama, Theodora Kroeber, scriitoare. Ursula a absolvit Radcliffe College și Columbia University, specializându-se în limbi romanice, urmând apoi un program de studii doctorale, la Paris. În 1953 se va căsători cu istoricul Charles Le Guin. Va renunța la doctorat și își va urma soțul, de-a lungul Americii, până când Charles se va titulariza ca profesor la Universitatea Portland. Va lucra ca secretară, aducând pe lume și crescând trei copii. În paralel, va scrie și va publica volume de science fiction și fantesy, eseuri, poezii. 

Ursula K. Le Guin

Succesul major de public îl va cunoaște cu romanul “Vrăjitorul din Earthsea” (1968), primul dintr-o serie de șase cărți, care se vor vinde în milioane de exemplare. Apoi, în 1969, va publica “Mâna stângă a Întunericului”, lucrare science fiction care va câștiga premiile Hugo și Nebula. Vor urma alte titluri, dintre care notăm “Lumii îi spuneau Pădure” (Hugo - 1973) și “Deposedații” (Nebula - 1974, Hugo - 1975).  Până în 2018, când s-a stins din viață, Ursula K. Le Guin a publicat 23 de romane, 12 volume de povestiri, 11 volume de versuri, 13 cărți pentru copii și patru de eseuri. A câștigat șase premii Nebula și șapte premii Hugo, 22 de premii Locus, fiind onorată, în 2003, cu titlul “Grand Master” al Asociației Scriitorilor SF-F din America. În 2014, i s-a acordat Medalia “National Book Foundation”. De-a lungul carierei, criticii literari n-au contenit să-i elogieze talentul și să evidențieze forța temelor propuse - de la critica agresivității umane la pledoaria pentru diversitate culturală. De altfel, scriitoarea nu s-a sfiit să-și exprime public convingerile - în 1977, a refuzat un Premiu Nebula ca protest față de decizia Asociației Scriitorilor SF din America de a-l exclude pe Stanislaw Lem, marele nume din spatele Cortinei de Fier, iar în 2009 a părăsit ea însăși Ghilda Autorilor, care acceptase un proiect Google de digitizare a cărților, spunând: “Ați bătut palma cu diavolul corporatist” (critică reiterată cinci ani mai târziu, la adresa Amazon, alt gigant implicat în industria cărții).  

Femeile nu poartă război

În romanele SF ale Ursulei K. Le Guin, incluse în așa-numitul “ciclu Hainish”, acțiunea se petrece într-un viitor îndepărtat, urmărind constituirea unei civilizații galactice de tip federativ, condusă într-o oarecare măsură de o structură de putere tolerantă - “Ecumenul”. Scriitoarea nu abolește legile fizicii lui Einstein - călătoriile stelare se fac la viteze mai mici decât cea a luminii, cu nave ale căror echipaje călătoresc în stază, resimțind din plin efectele relativiste. În schimb, a fost inventat ansiblul, un dispozitiv cuantic care permite producerea aceluiași mesaj, în două locuri simultan, la mari distanțe. De aceea, Ecumenul încurajează schimbul de informații, mai degrabă decât cel de mărfuri, trimițând nave către planetele locuite, invitându-le să se alăture federației. Procesul este complicat, deosebirile fiziologice și culturale dovedindu-se importante. În “Mâna stângă a Întunericului”, Genly Ai, un mesager al Ecumenului, ajunge pe Gethen, planetă a frigului și a zăpezii, locuită de o rasă umanoidă de androgini, unde inițiază Primul Contact. Întâi în Karhide, o monarhie constituțională paranoică și lentă, apoi în Orgoreyn, țara vecină, condusă colectivist de o birocrație centralizată. Încercarea se poate dovedi fatală, dacă Mesagerul nu ar fi ajutat de un politician local, Estraven. De-a lungul acțiunii, cei doi încearcă să se înțeleagă și să se accepte, luptându-se, în același timp, cu natura ostilă și cu persecuțiile celor două guverne.

Dincolo de poveste, Ursula K. Le Guin propune cititorilor o mare temă de reflecție - cum modelează sexualitatea unei specii instituțiile ei sociale, cultura și istoria? Antropologii au căzut de acord că omul este singurul mamifer cu permanentă capacitate sexuală, capabil, de asemenea, de agresiune socială organizată, între cele două existând o posibilă legătură. Comportamentul sexual uman este asimetric - bărbații au nevoie de cât mai multe femei pentru a se reproduce cu succes, în schimb, în cazul femeilor, a avea mai mulți bărbați nu înseamnă a avea mai mulți copii. De aici, o permanentă competiție între bărbați, care i-a condamnat la adaptare prin strategii ale agresivității, violenței, manipulării și egoismului. Sigur, poți supraviețui și prin cooperare, altruism reciproc sau formare a coalițiilor. Totuși, agresivitatea și violența s-au dovedit a fi instrumente foarte avantajoase de obținere a resurselor, unii sociologi considerând că războiul, ca activitate de substituție sexuală masculină, este  pur și simplu un uriaș Viol. Bărbații poartă războaie, transmițându-și, prin timp, genele ucigașe de la o generație la alta. Anumite cercetări genetice sugerează că fiecare al douăzecilea bărbat de pe glob are astăzi gene de la Genghis-Han, crudul cuceritor mongol. Femeile nu poartă războaie. Și ele sunt capabile de violență, dar nu le stă în fire tendința spre expansiune. 

Dar cum ar funcționa lucrurile într-o societate de androgini? Ursula K. Le Guin îi descrie pe umanoizii de pe Gethen ca hermafrodiți asexuați în cea mai mare parte a timpului. Periodic, getheenii intră în starea “kemmer”, căpătând caracteristici sexuale definite univoc, fiind capabili să se transforme atât în bărbați cât și în femei. Această bisexualitate le-a modelat comportamentul, făcându-i incapabili de război. Există dispute, asasinate, expediții de jaf, vendete dar nu mobilizarea necesară organizării în timp a violenței. Pe Gethen nu se înregistrează violuri, nici acte sexuale neconsimțite, iar băștinașii nu cunosc nimic similar mitului lui Oedip. Bisexualitatea a născut instituții sociale specifice, de la case publice de kemmer până la jurământul kammering, o asociație monogamă asemănătoare cu familia umană. Bisexualitatea a exclus împărțirea indivizilor în puternici/slabi, activi/pasivi, favorizând asumarea tuturor rolurilor sociale. O astfel de societate nu pune preț nici pe competiție, nici pe schimbare ci, mai degrabă, pe cooperare. De altfel, mediul ostil de pe Gethen, similar cu acela din zonele arctice ale Terrei, limitează creșterea prin raritatea resurselor și descurajează revoluțiile culturale, cu inerentele lor perioade de haos. În frigul extrem, orice greșeală se plătește scump. Pe Gethen, spiritualitatea însăși reflectă condiția sexuală a localnicilor - ca în daoism, Principiile se completează - Lumina este mâna stângă a Întunericului, iar Întunericul este mâna dreaptă a Luminii. Nu vom povesti mai mult, rămâne plăcerea cititorului să descopere dacă a reușit Primul Contact.

O utopie ambiguă

În același univers se înscrie și romanul “Deposedații”, subintitulat “O utopie ambiguă”. Aici, Ursula K. Le Guin descrie evoluția unei colonii anarhiste comunitariene, desprinsă dintr-o societate capitalistă bogată. De două sute de ani, anarhiștii locuiesc pe Anarres, un satelit arid al planetei Urras, pe care-l transformă muncind din greu. Coloniștii refuză orice formă de guvernare și orice proprietate privată, modificându-și limbajul și atitudinile, prin ideologie și educație. “Nimic nu-ți aparține, totul este pentru a fi folosit. Pentru a fi împărțit. Dacă nu împarți, nu poți folosi !” - iată prima lecție servită copiilor de pe Anarres, în cadrul disciplinei “Vorbire și Ascultare”! În definitiv, vorbirea este o artă a cooperării.

Acțiunea romanului îl are în centru pe fizicianul Shevek, un anarhist strălucit, care lucrează la o teorie unificată a universului. Este descrisă formarea spirituală a eroului, ceea ce permite autoarei să ne ofere secțiuni ale coloniei anarhiste, de la creșele și școlile publice, până la taberele de muncă voluntară. Anarhiștii n-au guvern, legi sau poliție, ci se organizează în comunități, în sindicate, în centre de studiu. Există o rețea de administrație și management (CDP - coordonarea producției și a distribuției), în care locurile se ocupă prin rotație, dar ea nu guvernează persoane ci doar administrează producția. Pe Anarres nu se folosesc banii și nu există piață - se produce strictul necesar și se exploatează minerale pentru export. Relațiile sexuale  între maturi sunt libere, indiferent de natura lor hetero sau homoerotică. Copiii sunt crescuți “la comun”, fiind liberi să își aleagă meseria după cum le place. Fiecare cetățean dedică o zecime din timp muncii voluntare, în diverse proiecte sociale. Se practică descentralizarea - fiecare așezare este dimensionată din punct de vedere al populației funcție de resursele din zona imediat înconjurătoare, comportându-se ca un nod dintr-o rețea de transport și comunicații. Dar cum un sistem nervos nu poate exista fără creier sau măcar fără un ganglion, există și pe Anarres o capitală. Aici lucrează Shevek, într-un centru de învățare, intrând în contact cu teoria unui fizician străin,  dintr-o altă lume, Ainsetain de Terra, teorie veche de sute de ani.

Treptat, Shevek va înțelege că nici societatea anarhistă nu a eliminat jocurile de putere, măcar în zona intelectuală. Există invidie, clientelism, autopromovare, se practică cenzura și propaganda. Or, pentru a crea, un om de știință are nevoie de schimb liber de idei, de confruntare și concurență, altfel se condamnă la monomanie. Va reuși Shevek să găsească toate acestea dacă revine în societatea capitalistă de pe Urras? Și care ar fi prețul? Rămâne să aflați!

 

(Articol din numărul pe decembrie al revistei culturale "Argeș". Revista ARGES – Decembrie 2021 )