Astăzi, am recitit dintr-o răsuflare “Solarisul” lui Lem. E limpede că, prin
anii ’60, cartea asta a fost un scandal –
în plină eră a SF-ului expansionist, avertiza asupra rațiunii meschine a
ieșirii omului în spațiu, anume căutarea Seamănului. Dar ce te faci cînd
întîlnești un Străin? O ființă care gîndește la o altă scară decît noi? Sau
altfel? Evident, Contactul se dovedește imposibil. De aici, crește nesiguranța,
frustrarea și singurătatea speciei. Polonezul va relua tema în “Glasul Domnului”
iar fraţii Strugaţki în “Picnic la marginea drumului”.
“Solarisul” vorbește însă despre mult mai multe lucruri. În primul rînd,
vorbește despre limitele cunoașterii științifice – e un roman epistemologic.
Metoda științei presupune observarea fenomenelor, construirea unui sistem explicativ
și testarea teoriei, prin experimentul de laborator. Observarea este
clasificare și inducție. Sistemul înseamnă postularea unor cauze și deducția
legilor specifice domeniului studiat, folosind un sistem simbolic de maximă
generalitate – matematica. Testarea se reduce la reproducerea fenomenului,
într-un mediu căruia îi putem controla variabilele. Prin încercare și eroare,
cunoașterea științifică se transformă într-o arhitectură epistemică deosebit de
complexă, cu rezultate materiale – tehnologia – care modifică, la rîndul lor,
lumea. Și ciclul se repetă, aparent la nesfîrșit, pentru că știința consideră
că mintea umană este la fel de nețărmurită ca și Universul care i-a dat
naștere.
Dar ce te faci atunci cînd te lovești de fenomene
irepetabile? Oceanul plasmatic din Solaris creează structuri efemere – lungoni,
simetriade, asimetriade – incredibil de complexe, în care poți recunoaște
obiecte matematice (curbe, drepte, corpuri geometrice etc) efemere, care
niciodată nu se repetă. Le poți clasifica și atît. Inducția se lovește de
infinitul joc al formelor – totul curge, nici o structură nu durează. Poți
trece, evident, la pasul al doilea – deducția cauzelor, modelarea matematică a
unei clase de fenomene, chiar dezvoltarea anumitor ramuri ale simbolismului
necesar explicării. În schimb, nu există posibilitatea infirmării sau
confirmării teoriei – oceanul nu poate fi modelat în laborator. În plus, teoria
e incapabilă să facă predicții asupra fenomenelor următoare. Și atunci? La ce
bun efortul?
Lem descrie magistral întreaga măreție și mizerie a
edificiului cunoașterii științifice. Întîi, descoperirea oceanului de pe
Solaris atrage mințile geniale ale observatorilor și clasificatorilor. E epoca
de pionierat. Urmează propunerea unor teorii explicative – oceanul e viu.
Încercările de contact eșuează rînd pe rînd – oceanul ne ignoră. Atunci, apar
teoriile de semn contrat – oceanul e o gelatină fără conștiință, un anumit tip
de materie, cu proprietăți speciale. Biblioteca solaristicii se mărește
vertiginos, într-un ritm exponențial, cu date – înregistrări, imagini. Dacă nu
putem înțelege totul, măcar să înțelegem fragmente și să le folosim pentru
aplicații practice. Dar toate eșantioanele prelevate din ocean se degradează în
laborator și mor. Entuziasmul scade, frustrarea crește – parcă am vrea să
distrugem ceea ce nu înțelegem și să plecăm mai departe. Dar nici intervențiile
în forță nu dau vreun rezultat – Solaris ne ignoră mai departe. Sau poate nu?
În acest punct începe intriga romanului.
Ce-ar putea înțelege o furnică din elefantul care o poartă,
fără s-o bage în seamă? Ce-am putea descifra noi dintr-un mesaj trimis de o
stea către altă stea ? Cum am folosi artefactele unei civilizații incredibil de
avansate? Lem pune toate
aceste întrebări dureroase. Iar răspunsurile sînt încă și mai dureroase.
Răspunsurile ne arată limitele minții noastre. Mă gîndesc că, pe aceeași linie,
pune întrebări și teologia – aceea curajoasă. Cum să explicăm miracolele,
fenomene, prin definiție, irepetabile? Dar natura unui Dumnezeu despre care
putem afirma cu certitudine doar ce NU este? Și, mai presus de orice, care este
SENSUL realității? O viață de om poate fi ușor explicată, cîteva sute – mai
greu, 8 miliarde – imposibil. Complexitatea, infinitatea, vălul Maiei, mereu
schimbător, nu se încadrează în logica aristotelică. Nu e nevoie de metaforele
unui scriitor de science fiction – infinitul mic cu a sa mecanică cuantică și
infinitul mare, cu teoria Big-Bang-ului, sînt pietrele de hotar ale gîndirii
științifice. Imaculata Concepțiune și Învierea Domnului, la fel.
