Să-i ascultăm pe morţi povestind

În România de astăzi, istoria este predată la şcoală o oră pe săptămînă. Astfel, ne aliniem unei tendinţe occidentale nesăbuite, cu consecinţe dintre cele mai grave. De ce? Să-l ascultăm pe istoricul britanic Niall Ferguson, că ştie ce spune! În prefaţa cărţii „Civilizaţia. Vestul şi Restul” (Polirom, 2014), autorul notează următoarele: „De vreo treizeci de ani, tinerilor din şcolile şi universităţile vestice li s-a inculcat ideea unei educaţii liberale, fără temeiul cunoştiinţelor istorice. Li s-au predat module izolate şi nu naraţiuni, cu atît mai puţin cronologii. Au fost antrenaţi să analizeze formulele din extrase de documente, dar nu să citească mult şi repede. Au fost încurajaţi să simtă compasiune faţă de centurionii romani şi faţă de victimele Holocaustului, dar nu să scrie eseuri cu privire la căile şi motivele care au dus la nefericirea acestora... Fostul preşedinte al universităţii la care predau mi-a spus odată că, pe cînd era student la MIT, mama sa l-a implorat să urmeze cel puţin un curs de istorie. Ca un strălucit economist ce era, tînărul i-a răspuns, mîndru, că îl interesează mai mult viitorul decît trecutul. Acum ştie că acea preferinţă este una iluzorie. Nu există un singur viitor, ci doar viitoruri. Există mai multe interpretări ale istoriei, desigur, şi nici una definitivă – dar nu există decît un trecut. Şi deşi trecutul a rămas în urmă, el este indispensabil, pentru două motive, înţelegerii noastre cu privire la ce trăim astăzi şi ce ne aşteaptă mîine şi mai departe. Mai întîi, un motiv este că populaţia de astăzi a lumii reprezintă cam 7% din numărul tuturor oamenilor care au trăit vreodată. Morţii sînt mult mai numeroşi decît cei vii, cam paisprezece la unu, iar dacă ignorăm experienţa acumulată a unei majorităţi atît de impresionante, o facem pe riscul nostru. În al doilea rînd, trecutul este cam singura noastră sursă de încredere pentru cunoaşterea prezentului instabil şi anticiparea multiplelor viitoruri posibile, dintre care doar unul va avea loc. Istoria nu este doar modul nostru de a studia trecutul – ea este şi modul în care ne raportăm la timp”. Şi noi, românii, cum ne raportăm la timp? Uituc. Fără a trage învăţăminte. Şi fără a ne putea alege, în cunoştiinţă de cauză, un viitor convenabil din setul posibil de viitoruri. Ce e de făcut? Limpede – să-i ascultăm pe morţi povestind. Măcar unii dintre noi.

Tarotul Domului din Siena

Domul din Siena, o catedrală ezoterică

Cînd intri în Domul din Siena, cîteva momente nu vezi nimic. Apoi, ochii ţi se obişnuiesc cu obscuritatea şi descoperi cu uimire ce ţi se aşterne la picioare – un paviment cu mozaicuri din marmură colorată aşa cum n-ai mai văzut în nici o biserică.  Catedrala a fost începută în secolul al XIII-lea dar n-a fost terminată niciodată, din cauza epidemiei de ciumă care a lovit oraşul, decimîndu-i locuitorii. 

Schema pavimentului

La mozaicuri s-a lucrat circa 200 de ani. Patruzeci de meşteri pietrari au îmbinat cu răbdare segmentele roşii, verzi, albe, negre, galbene, albastre în scene care l-au făcut pe Vasari să scrie că „pavimentul Domului este cel mai frumos, întins şi magnific dintre toate”...

Domul din Siena - interior

Majoritatea mozaicurilor înfăţişează, aşa cum e normal, scene biblice. Totuşi, ochiul iniţiatului sesizează numaidecît că, printre pildele creştine, se află şi altele, mult mai bătrîne. Nici nu e greu – primul mozaic ni-l prezintă pe Hermes Trismegistos, legendarul maestru egiptean, predînd cărţile înţelepciunii către discipoli din Orient şi Occident, aluzie clară la circulaţia doctrinei tradiţionale. 

Hermes Trismegistul, transmiţînd doctrina tradiţională în Orient şi în Occident

Constructorii de la Siena, conduşi de Cavalerul Ospitalier Alberto Aringhieri (Rettore dell’Opera – Maestrul Lucrării), cunoşteau, probabil, doctrina neo-platonică a lui Marsilio Ficino, cel ce vorbea despre ascensiunea către Dumnezeu a bărbatului, prin iubirea părţii feminine. Altfel, de ce-ar fi plasat în Dom, de-o parte şi de alta a pronaosului, zece figuri ale Sibilelor Antichităţii? Profetese, preotese, păstrătoare ale tainelor popoarelor, Sibilele sînt, de fapt, urmaşele femeilor şamani din Neolitic, cele care vegheau asupra micilor comunităţi umane ascunse prin peşteri...

Sibila Eritrea

După ce le-a privit şi a meditat, iniţiatul este condus către alte figuri, puternic semnificative. Unele dintre ele par lame de Tarot. Iată aici Roata Fortunei, care îi ridică pe unii, pentru a-i coborî pe alţii. Regii şi cerşetorii stau, deopotrivă, sub puterea ei. 

Roata Norocului

Dincoace îl vedem pe Spînzurat, agăţat de păr în copacul patimilor sale, aşteptînd Învierea. Acolo, Îngerul Temperanţei cere răbdare în opera Schimbării Fluidelor. Dincolo, Împăratul domneşte peste lumea materială, aşezat pe tron, alături de sfetnicii săi. 

Spînzuratul

Înţelepciunea, prezidînd Insula Fericiţilor care au renunţat la bunuri materiale

Şi aşa mai departe – n-ar fi greu să identificăm aici toate cele 22 de Arcane Majore, aşa cum au făcut-o, deja, mari hermetişti ai secolului al XIX-lea. Creştinism esoteric? Masonerie? Ciclul cavaleresc al Graalului? Desigur. Din toate cîte ceva. Pentru că doctrina tradiţională nu cunoaşte graniţe. Ea impregnează imaginarul religios, adaptîndu-se circumstanţelor istorice şi culturale, fără a renunţa niciodată la esenţa ei. Iar Adeptul se bucură atunci cînd o regăseşte şi o recunoaşte.