luni, mai 22, 2023
luni, mai 01, 2023
Trei schițe SF cu poantă
Ce să vezi? Făcând curat prin bibliotecă, am dat peste niște foi îngălbenite, bătute la mașină. Sunt trei schițe SF, cu poantă, pe care le-am scris în urmă cu 30 de ani, pentru "Jurnalul SF", de care uitasem cu desăvârșire. Cred că au fost publicate, una dintre ele (Exorcistul) fiind și dramatizată la radio. Le-am luat, le-am șters de praf, le-am mai îndreptat pe ici, pe colo și vi le fac cadou! De Ziua Muncii!
Dumnezeu strigă: “Drepți!”
Prima echipă muri în lift. Fanaticii lui Allah nu citiseră Biblia, deci reprezentau o țintă ușoară pentru micro-îngerii carnivori, care le aduseră pacea, mângâindu-i ușor pe fețele nerase, după ce se săturaseră de sânge. Chiar dacă ar fi citit-o, cei patru tot n-aveau de unde să știe care verset zăvora colivia heruvimilor de sinteză. În ultimii ani, Vaticanul își rafinase metodele de securitate, profitând din plin de mariajul cu lumea științei. Iar versetul era schimbat zilnic de computerul cardinal.
La două sute de metri sub pavajul Pieței San Marco, în moderna capelă de comandă, Fra Luca Massini înregistră incidentul cu o ușoară tresărire a degetelor sale lungi, împletite în rugăciune. Părea singurul personaj fără o treabă precisă, în ordinea rigidă a neofiților supraveghind fluxuri de imagini, în dansul preoților tehnicieni. Marele ochi electronic era înconjurat de prelați cu licențe în fizica microuniversului, macerați de asceza ecuațiilor diferențiale, care-și trăiau astăzi clipa de glorie. Fra Luca se ținea departe de ei, ca să nu le tulbure rugăciunea ultimilor reglaje. Nu se temea. Știa că, la momentul potrivit, va fi primul dintre cei prezenți care va vedea adevărata față a lui Dumnezeu.
A doua echipă fu mai norocoasă. Deghizați în pelerini, arabii părăsiră traseul rezervat vizitatorilor și se strecurară în labirintul de coridoare folosit de funcționarii Bisericii. Echipamentele portative de bruiaj scoaseră din funcțiune camerele video. Norocul îi părăsi atunci când un Veghetor elvețian putu să-și lanseze alarma telepatică. Degeaba îi necinstiră cadavrul - era prea târziu. Garda își făcu apariția în câteva secunde și lăsă în urmă fum de napalm, pereți ciuruiți și carne omenească arzând.
Ochelarii lui Fra Luca scânteiau în culorile displayurilor. Semioticienii încă mai ajustau căile de acces ale băncii de simboluri, cuprinzând mulțimea reprezentărilor celui Suprem. Mandalele budiștilor, icoanele ortodocșilor, statuile catolicilor, caligrafiile musulmanilor, simbolurile ezotericilor, litoglifele aztecilor, toate așteptau momentul comparației. Ele și un infinit de alte lucruri, căci Dumnezeu se poate ascunde și în spirala melcului. Simbolurile erau legate de imagini mai puțin abstracte prin punți de logică plurivalentă, căci Dumnezeu este abil. Totuși, după mii de ani de rugăciune și sute - de experimente, Vaticanul era acum pregătit să arate întregii lumi adevărata Față a Domnului. Știa unde să-l caute pe Cel ce se Ascunde.
A treia echipă a Fanaticilor se afla la doi kilometri, în linie dreaptă, de Bazilica Sfântului Petru. Închiriase un apartament pe Via della Conciliazione, la ultimul etaj al unui hotel. Spre vest, panorama era splendidă, silueta masivă a bisericii se ridica deasupra palatelor de cărămidă, înconjurată de Colonada lui Bernini. Aceeași priveliște putea fi observată pe monitoarele de control ale lansatorului, doar culorile difereau - rachetele aveau ochi sensibili la căldură. Ochii lui Murad erau închiși. Aflase în timp real de eșecurile Fraților săi și-i plângea fără lacrimi. Creierul îi era limpede. Păgânii vor ridica Obrăzarul lui Allah. Ca să împiedice insulta supremă, nici un sacrificiu nu e prea mare. Tovarășii săi deschiseseră ferestrele și reglau rampa. Cele patru tuburi străluceau. Murad verifică ținta și reglă temporizatorul. Aveau 120 de secunde ca să părăsească imobilul. După aceea, patru explozii, dintre care una nucleară, vor marca victoria lor în acest Jihad nemaivăzut. Nu știa că rusul care-i vânduse rachetele îl păcălise - încărcăturile nucleare nu se găseau pe toate drumurile. Declanșă numărătoarea inversă în același timp în care Motocicliștii Papei intrau în forță în hotel.
Microscopul electronic fusese reglat asupra mostrei de aur pur, extrasă din Sfânta Tiară. De fapt, bucățica de metal dispăruse în pântecele aparatului. Oamenii Bisericii considerau că Dumnezeu trebuie căutat în infinitul mic, la limita materiei. În aur, de exemplu. Dincolo de atomi. În acea imagine a Nevăzutului, care va fi comparată cu tot ce mintea omului a catalogat ca simbol. Apoi, simbolul va fi transformat într-o imagine comună, ca să-l înțelegem cu toții. Va fi Dumnezeu un patriarh cu barbă albă sau va fi o sferă? - se întrebă Fra Luca. Va fi un sonet, va fi un miel? Nu avu prea mult timp ca să viseze. Microscopul baleiase eșantionul cu fascicolul său de electroni și formase o imagine digitală a marginii lumii. Pe monitoare apăru o geografie ordonată, în care atomii erau ca niște munți gălbui, separați de văi verzi - o convenție grafică pentru forțele de legătură. Pe măsură ce scara de mărire se modifica, prelații aveau senzația căderii în gol. Imaginea deveni neclară. Parcă se vedeau niște filamente…
Stabilizați, aplicați procedura de identificare simbolică și transferați rezultatul numai pe laptopul meu, ordonă Fra Luca Massini, Cenzor Papal Special. Și, în timp ce două rachete loveau Bazilica și alte două explodau în Cetate, zguduind zidurile, înaltul prelat își făcu cruce, înspăimântat. Filamentele se transformaseră în șiruri de soldați, care defilau în cadență, supravegheați de un Dumnezeu sergent-major, roșu în obraz. Simțind că este observat, El ridică ochii către cer și mișcă buzele, rostind ceva din adâncul materiei. Ceva, care lui Fra Luca i se păru o comandă scurtă: Drepți, mă!
Răzbunarea
Martin Watters se așeză mai comod în fotoliul negru. Pentru el, aceasta era ziua cea mare. Așteptase trei ani ca peștele să-i cadă în năvod. Așteptase - e un mod de-a zice. Firea-i tumultoasă și mintea sclipitoare nu-i lăsau un moment de odihnă. La aproape 60 de ani, Martin Watters lucra optsprezece ore pe zi. Nu-i ușor să fii un “geniu al răului”. Formularea aparținea, evident, ziariștilor. Toți cei pe care-i strivise de-a lungul timpului dăduseră fuga la vulturii hoitari, cu fițuicile lor pline de nimicuri. Dar, în sinea lui, Martin Watters era flatat de etichetă și se străduia să nu și-o păteze.
Degetele agile începuseră să-i danseze pe tastatură, introducând coduri de acces. Șapte displayuri înviară brusc, culorile lor formând cel mai rece curcubeu văzut vreodată de un muritor. Un curcubeu numit Bursă. Preț de câteva momente, rutinele automate stabiliră legături cu armata sa de brockeri, desfășurată pe cinci continente. Se revărsară torente de cifre, cotații și indici iar degetele sale luară pulsul economiei lumii, prin arterele căreia curgeau mărfuri, bani și informații. Operațiunea putea începe. Fără să știe, “General Motors” își trăia ultimele clipe.
Fix cu 24 de ore înainte, rețeaua ABC TV anunțase că zăcămintele de petrol din Antarctica fuseseră atacate de o bacterie misterioasă, care transforma fantastic de iute magma neagră în mase plastice. Experții apreciau că țevile sondelor și conductele vor plesni în câteva luni, oricât s-ar da peste cap specialiștii “General Motors” să găsească o soluție. De fapt, numai oamenii lui Martin Watters aveau antidotul. În treacăt fie spus, tot ei creaseră și bacteria oilofagă, în cel mai desăvârșit secret,
Fix cu o lună în urmă, Partidul Ecologist American câștigase detașat alegerile, sponsorizat masiv de Martin Watters. Sigur, fusese purtat de valul mitingurilor uriașe împotriva poluării orașelor. Cetățenii urau masca de gaze dar, printr-o ironie a soartei, îngroșaseră smogul, incendiind aproape cinci sute de mii de autoturisme. Fusese un preț mic, plătit opiniei publice, atât de credulă încât să creadă teoriile activiștilor “verzi”, finanțați și ei de Martin Watters. Acum, PEA se pregătea să impună o legislație anti-automobil.
Fix cu un an în urmă, guvernul Chinei încheiase un protocol secret cu multinaționala “Watters & God”, care bloca producția de subansamble auto americane în Singapore, Thailanda și Coreea de Sud, țări cucerite de urmașii lui Mao în războiul de 45 de zile. În schimb, China primea monopolul producției de mașini electrice.
Și fix cu trei ani în urmă, o mașină produsă de “General Motors” îl stropise pe Martin Watters, în timp ce “geniul răului” își făcea obișnuita plimbare de seară prin City.
Exorcistul
De la primul apel al telefonului, Gaston LeBlanc știu că-l sună cineva disperat - un fiu copleșit de situație, o soție înlăcrimată sau vecinul care le știe pe toate. De aceea, nici nu se grăbi să răspundă. Privirea îi alunecă peste colecția de crucifixe, rânduite ca puștile-n rastel deasupra biroului, zăbovi pe rafturile încărcate cu cărți rare, legate în piele, silabisind titluri pe cotoare aurite, și se opri pe ecranul computerului, care afișa versete din Avicenna. Abia apoi întinse o mână moale către receptor. Vocea care-i răsuna în ureche i se părea cunoscută. Uite că și președintele lui “Național Bank” putea fi disperat. Ascultă, apoi răsfoi cu atenție o agendă neagră.
- Să văd ce pot face pentru nefericitul tău director, Mike! Da, înțeleg, era singurul care cunoștea parolele sistemului vostru, dar sunt tare ocupat! De când psihiatrii s-au declarat depășiți, doar Dumnezeu trebuie să le rezolve pe toate. Uite, pentru tine, cred că am azi o jumătate de oră liberă, după prânz. Altfel nu mă mai prinzi toată săptămâna! Da, cunosc adresa. Domnul cu tine!
Închise telefonul și privi pendula. Corbul electro-mecanic tocmai ieșise din găvanul hârcii și cârâise de două ori. Trebuia să se grăbească. Oricum, Mike merita acest serviciu. Era un om plăcut și discret, care-i păstra secretul operațiunilor financiare nu tocmai ortodoxe. Ce să-i faci? Așa e când ai devenit cel mai în vogă exorcist din New York, banii curg și trebuie investiți nu numai în biserici. Deschise trusa de lucru. După simptome, avea de-a face cu un diavol dintr-un cerc inferior. Ăștia erau cei mai numeroși dar și cei mai ușor de gonit. Puse în trusă trei crucifixe micuțe, de argint sfințit, adăugă o punguță de catifea roșie cu tămâie, CD-ul cu rugăciunile Sfântului Vasile, în interpretarea corului de călugări franciscani de la Assisi, apoi, pentru orice eventualitate, înhăță de pe birou și cutia cu antispastice “I.G. Farben - Vatican”. Poate că, printr-o minune, omul era epileptic dar așa ceva nu mai văzuse de douăzeci de ani.
În timp ce liftul îl cobora 50 de etaje, Gaston LeBlanc se gândi înduioșat la psihiatrii secolului trecut. Ce muncă titanică, risipită pentru o erezie! Să-l negi pe diavol, încercând să explici evidența prin termeni suciți precum “ego”, “complexe” sau “pulsiuni”! Până la urmă, Domnul i-a adus pe calea cea bună. De altfel, nici nu mai aveau încotro, bolile psihice căpătând în ultimii ani toate caracteristicile specifice îndrăcirilor. În timp ce-și conducea Cadillacul prin furnicarul orașului, uită de psihiatri. Atent la trafic, nu onoră nici măcar cu o privire plafonul habitaclului, comandă specială, imitând cu măiestrie bolta Capelei Sixtine. Nu plânse de milă nici sfertul de oră petrecut în compania bărbatului îmbrăcat într-un costum albastru de 2000 de dolari, acum șifonat și rupt. Omul se zvârcolea, contorsionat, cu spume la colțurile gurii, pe marmura din holul lui “National Bank”, înconjurat de curioși. Trebuise să recite trei imprecații de tărie medie, apoi îl stropise pe nefericit cu agheasmă rafinată. Ca o ectoplasmă galbenă, demonul ieșise prin nările victimei.
Reîntors la birou, exorcistul își frecă mâinile, mulțumit. Faima îi crescuse, contul i se rotunjise iar gloria Domnului strălucise din nou. Se îndreptă cu pași fermi către micul altar inoxidabil, la care obișnuia să se roage în ultima vreme. Nu străbătu nici jumătate din încăpere și se prăbuși țeapăn pe covorul gros. Din gură îi ieși o ectoplasmă roșie, care se prelinse spre computer, unde se transformă în impulsuri electro-magnetice. Tastatura computerului se mișcă de zor, formând codurile de acces la un sistem de rachete NATO. Cu viteza luminii, ectoplasma alergă prin cablurile de sub Atlantic, iar interfața de la Baza Deveselu o născu a doua oară, sub formă digitală. Programul colindă prin memoriile de mare capacitate ale computerelor, până întâlni un virus de tip vierme, pitit în coada unui program de bombardament atomic asupra Moscovei. Aici avu loc un emoționant dialog în cod mașină între oaspete și gazdă:
- Bine te-am găsit, Azazel!
- Bine că ai venit, mărite Asmodeu! Credeam că Întunecimea Ta m-ai uitat în ascunzișul ăsta mizerabil!
- Am vești bune! Hai că ți-am găsit un apartament, într-un director de la “National Bank”. Acolo se aciuase un amărât de la noi, din cel de-al doilea cerc, care nu-și mai plătise de mult chiria. Nici nu era de nasul lui. L-am dat afară și poți oricând să te muți. Dar ai grijă să nu-mi rămâi și tu dator!
joi, aprilie 13, 2023
sâmbătă, martie 05, 2022
Războiul cuvintelor în Ucraina
- Întâi, despre cenzură. Actul de comunicare presupune un emițător, un receptor, un canal de comunicare și un mesaj - asta e schema clasică, pe care le-o predam studenților mei. În cazul conflictului din Ucraina, putem vorbi de grupuri de emițători - rușii cu prietenii lor, ucrainienii cu prietenii lor. Fiecare grup spune povestea sa, pe canalele sale, adresându-se publicului său. Nici unul dintre grupuri nu vrea ca publicul său să aibă acces la mesajul adversarului. Exemple: Rusia a promulgat o lege care pedepsește “informațiile care denigrează armata rusă” - în acest fel, posturile occidentale prietene Ucrainei și-au încetat emisia, de frica sancțiunilor. China a cenzurat discursul de deschidere a Jocurilor Paralimpice, rostit ieri de Președintele Comitetului Paralimpic Internațional, Andrew Parsons, în momentul în care acesta vorbea despre conflictul din Ucraina. La fel, rețele de socializare precum Facebook și Twitter au fost blocate pe internetul rusesc. La rândul său, grupul Ucrainei și al prietenilor săi cenzurează transmiterea posturilor TV rusești - Republica Moldova a blocat Russia Today și Sputnik, ca și România, de altfel. La noi, s-o spunem, cenzura nu e totală - oricând poți consulta pe net surse precum PressTV (Iran), CGTN (China) sau Telesur (Venezuela), care prezintă pozițiile oficiale rusești. În acest război al cuvintelor, este greu să găsești o sursă absolut neutră.
- Acum, câte ceva despre emițători. Rușii îl au drept vârf de lance pe însuși Vladimir Putin, care se simte bine în rol de comunicator, din cauza personalității sale accentuate dar și pentru că, prin comunicare, își reafirmă rolul de lider, într-un sistem politic autoritar. Mai mult, Putin știe că ieșirile sale nu pot fi ignorate de mass-media din Vest. De aceea, dincolo de cuvinte, președintele rus mizează mult pe imagine, care vrea să transmită forță și stabilitate. Dar, despre mesaj, mai mult la punctul trei. În efortul de comunicare către publicurile din Vest, Putin este sprijinit de Serghei Lavrov, ministrul său de externe. Obișnuit cu uzanțele discursului diplomatic, pe care-l stăpânește la perfecție, tăbăcit de hărțuiala reporterilor occidentali (servește Rusia din 2004), Lavrov este un comunicator excelent, departe de contraperformanța bătutului cu pantoful în masă, a la Hrusciov. Urmează apoi întreaga mașinărie de propagandă media din Federație, cu televiziunile sale, cu presa scrisă, radio, rețele sociale și site-uri. Nu prea mai există opoziție - posturile de radio și site-urile critice fiind reduse la tăcere. De asemenea, manifestațiile de stradă sunt înăbușite. În partea cealaltă, președintele ucrainian Volodimir Zelenski, un actor de comedie de 41 de ani, se achită foarte bine de rolul său, acela al unui om obișnuit, care își apără cu arma în mână patria atacată de ruși. Ieșirile sale publice emoționează și inspiră. În spatele său se află întregul edificiu al puterii politico-militare occidentale. Îl sprijină președintele Macron, cu un discurs mai degrabă auto-centrat, cancelarul Olaf Scholz, părând gata să schimbe cursul politicii de prietenie a Germaniei cu Rusia, precum și alți birocrați fără charismă, precum președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen sau secretarul general NATO, Jens Stoltenberg. De peste ocean, vârstnicul președinte Biden (79 de ani, lasă că și Putin se apropie de 70!) pare un bunic supărat că i s-au ascuns ochelarii. Dar Washingtonul nu se bazează pe vorbe ci pe sancțiuni economice, o adevărată armă împotriva Rusiei. Urmându-și liderii politici, mass media mainstream, de la CNN la Antena 3, condamnă agresiunea, îl diabolizează pe Putin și întrețin frica de ruși.
- În fine, să spunem ceva și despre narativele celor două părți, despre poveștile, despre modul în care interpretează o realitate atât de complexă cum este cea a războiului din Ucraina. Nimeni nu poate nega că, în această tragedie, agresorul este Rusia. Ea pornește cu handicap, pentru că dreptul internațional și tratatele postbelice condamnă atacul militar asupra unui stat independent. Mai mult, mentalul colectiv, modelat de cele două conflagrații mondiale ale secolului trecut, urăște războiul, sursă de distrugere și de moarte. În aceste condiții, propaganda rusă a trebuit să evite cuvântul “război”, înlocuindu-l cu sintagma “operațiune militară specială” (exemplu de manual al manipulării prin limbaj). Rușii spun că vor să-și protejeze frații din republicile care și-au declarat independența (parțial adevărat), dar adevăratele lor obiective sunt maximale - împărțirea și demilitarizarea Ucrainei, văzută ca o amenințare la adresa Moscovei, și pedepsirea regimului Zelenski (identificat drept “neo-fascist”). De fapt, Putin și ai săi revin la politica imperială, punând în discuție actuala ordine mondială, provocând Statele Unite, hegemonul de după 1989, tocmai în “inima istorică” a Rusiei (să nu uităm de Rusia Kieveană), unde Vestul a încurajat Revoluția Portocalie. “Sunt gata să mă lupt cu oricine”, spune imaginea lui Putin. “Nu suntem barbari - uite cum port costumul occidental, uite ce opere de artă mă înconjoară. Vreau doar respect. Stau la masă, departe de ceilalți, pentru că îmi asum singurătatea puterii”. De partea cealaltă, Ucraina are tot dreptul să se prezinte drept ceea ce este - o victimă. Distrugerile, morțile, disperarea sunt reale. De aceea, mesajul ucrainian e mai credibil și mai ușor de confecționat (în laboratoarele operațiunilor psihologice). Se mizează și aici pe imagine, dar o imagine a suferinței, a lacrimilor, a clădirilor în flăcări, a oamenilor care opresc cu mânile goale tancurile rusești. Imaginea lui Putin se adresează creierului, imaginea lui Zelenski se adresează inimii. Din punctul de vedere al comunicatorului, e clar că mesajul ucrainian e mai bun.
- La sfârșit, chestiunea cea mai dificilă - care sunt mesajele pe care le dăm noi, românii, în toată chestiunea. Sigur, libertatea noastră de acțiune este marcată de apartenența la NATO și la UE. A fost alegerea făcută după căderea regimului Ceaușescu și după destrămarea URSS. Generațiile celor până în 30 de ani nu cunosc altceva decât actuala ordine a lucrurilor. Generațiile mai vârstnice au experimentat, traumatizant, realitățile socialismului și ale relațiilor cu rușii. De aceea, e normală neîncrederea în narativul lui Putin. În ultimele zile, ne-am comportat foarte bine. Parlamentul a condamnat, printr-o declarație politică cvasi-unanimă, agresiunea din Ucraina, iar populația i-a primit cu brațele deschise pe refugiați, într-un efort care spune ceva despre sufletul acestui popor. De asemenea, nu am escaladat situația prin declarații belicoase (uite că prinde bine la ceva și muțenia prezidențială!). singurele note false aparțin vuvuzelelor de pe la televiziuni, care, de dragul ratingului, anunță Apocalipsa nucleară și analizează “nebunia” lui Putin. Ca și exaltările de pe rețelele de socializare care solicită ba “să ne luăm înapoi Cernăuțiul și Cetatea Albă”, ba să vânăm “grupurile de putiniști” de pe Facebook. M-am văzut și eu condamnat de astfel de înfierbântați, după o postare din zilele trecute, care s-a viralizat. Deh, în momente de criză, gândirea critică dispare prima! Sper să nu aud de ipochimeni care să-l interzică pe Bulgakov sau să-și arunce în stradă pisicile din rasa Albastră de Rusia! Rușii, nu Putin, sunt creatorii unei mari culturi. Închei, îndemnând la calm. Și la luciditate. Și la negocieri pentru oprirea grabnică a războiului. Make love, not war!
marți, ianuarie 04, 2022
Nici un zeu în Cosmos?
Cu toate că science fiction-ul s-a născut în revistele “pulp” din Occident, regimurile comuniste, instaurate după cel de-al doilea război mondial, l-au acceptat bucuroase, ca pe o rudă a realismului socialist. Întâi, credeau cenzorii, pentru că vedea lumea prin lentilele științei, rațională și capabilă de progres. Al doilea, pentru că nu avea nevoie de “ipoteza Dumnezeu”, vorba lui Laplace, adică era o literatură ateistă. În timp, s-a dovedit că nici una dintre premise nu era corectă.
O antologie de pomină
În anul 1985, apărea, la Editura Politică, o antologie de “texte de anticipație pe teme ateiste”, intitulată “Nici un zeu în Cosmos”. Editorii, Alexandru Mironov și Mihai Bădescu, adunaseră între coperți povestiri celebre, semnate de autori români (Victor Kernbach, Adrian Rogoz, C.T. Popescu, Gh. Păun, Mihail Grămescu etc) și străini (Ray Bradbury, Stanislaw Lem, Isaac Asimov, Arthur C. Clarke etc), prezentate drept dovezi ale ateismului SF. De fapt, cititorul era pus în contact cu o problematică teologică (natura răului, cosmogonia, apocalipsa, viața de apoi), tratată divers, cu mijloacele literaturii SF. Mesajele erau diverse, de la înțelegerea psihologică a religiei ca protecție mentală împotriva singurătății cosmice până la posibilitatea folosirii ritualurilor în ingineria socială. Nu lipseau zeii - extratereștri provenind din lumi mult mai dezvoltate ca a noastră, nici profeții - călători în timp, nici viziunile metafizice obținute prin mijloace tehnologice.
În “Căderea nopții”, Isaac Asimov medita asupra colapsului periodic al civilizațiilor, cauzat de catastrofe cosmice, iar Stanislaw Lem râdea, alături de personajul său, Lijon Tichy, de pretențiile omului la cunoașterea obiectivă a realității. Nici ai noștri nu se lăsau mai prejos - Adrian Rogoz, cu “Altarul zeilor stohastici”, vorbea despre probabilitatea extrem de scăzută a apariției vieții raționale (totuși, ea există!), Mihail Grămescu atingea problema Tradiției, a transmiterii unor mesaje prin generații, prin transformare poetică, iar Eduard Jurist, în cheie ironică, își imagina o analiză a textelor sacre, făcută de către inteligențe artificiale. Astfel, departe de a fi o compilație propagandistică, “Nici un zeu în cosmos” devenea o antologie de pomină pentru cititorii cu minți deschise din ceaușismul târziu (cam ca tomul “Biserica în involuție”, Editura Politică, 1984, semnat de Victor Kernbach, cu ale sale 581 de pagini!).
Panteist, cripto-budist, ateu
Poate cea mai interesantă povestire din volumul prezentat mai sus este “Steaua”, semnată de Sir Arthur C. Clarke (1917 - 2008), scriitor britanic, inventator și futurolog. Licențiat în fizică și matematici, specialist în radar și în comunicații planetare cu ajutorul sateliților geostaționari, Clarke a fost unul dintre “Cei Trei Mari” autori ai science fictionului occidental (alături de Isaac Asimov și Robert A. Heinlein). În tinerețe, Clarke a insistat ca, în fișa lui de armată, la rubrica “religie”, să figureze drept “panteist”. După 70 de ani, a considerat că a fost, mai degrabă, un “cripto-budist”, cu empatie pentru toate formele de viață. În fine, după 80 de ani, a ajuns la concluzia că s-ar putea denumi “ateu”, întrucât nu credea în viața de apoi. Totuși, scrierile sale au explorat în permanență teme teologice, scriitorul fiind “fascinat de conceptul de Dumnezeu” și de viitorul speciei umane. “Orice drum spre cunoaștere este un drum spre Dumnezeu sau Realitate, depinde ce termen preferăm să folosim”, declara Clarke. Romanele și povestirile sale, aparținând sub-genului “hard science fiction”, sunt, în general, optimiste și descriu minuțios efortul speciei umane de a se ridica din puțul gravitațional al Pământului și de a se îndrepta către stele.
Arthur C. Clarke
Revenind la subiectul povestirii “Steaua” (1955 - Premiul Hugo), să notăm doar atât - ce s-ar întâmpla cu credința unui preot-astronaut, dacă ar înțelege că Dumnezeu poate să distrugă o întreagă civilizație, ca să aprindă un foc de slavă la nașterea Pruncului Hristos? Și tot din proza scurtă a lui Clarke, semnalăm povestirea “Cele nouă miliarde de nume ale Domnului” (1953), în care este folosită ideea cabalistică a permutărilor de litere. Într-o lamaserie tibetană, călugării inventează un alfabet cu doar nouă litere, ale căror combinări formează miliardele de Nume Divine. Când vor fi rostite toate, lumea se va sfârși, spune o profeție. Numai că asta nu e posibil într-o viață de om, nici măcar în viața Omenirii. Dorind să grăbească procesul, călugării comandă un calculator electronic din Vest. Oamenii de știință îl livrează și îl montează, numai că nu cred în profeție. De aceea, cunoscând timpul de procesare a datelor, hotărăsc să o șteargă pe furiș, înainte ca variantele să fie epuizate și călugării să se înfurie că nu se întâmplă nimic. Când toate Numele Domnului sunt rostite, stelele se sting brusc.
Evoluția ghidată
Membru al consiliului Societății Interplanetare Britanice, popularizator al științei și cercetător al implicațiilor sociale ale zborului cosmic, Arthur C. Clarke a fost interesat și de explorarea subacvatică, descoperind, printre altele, ruinele templului scufundat Koneswaram, în Sri Lanka. Fostă colonie britanică, insula asiatică i-a fost casă, din 1956 și până la moarte. Biografii lui Clarke consideră că schimbarea de domiciliu se poate explica parțial prin pasiunea pentru scufundări dar și prin homosexualitatea sa (discretă dar recunoscută), scriitorul părăsind puritana Anglie pentru o țară mai îngăduitoare. Aici va concepe ciclurile sale romanești - “Odiseea Spațială” (patru volume, primul fiind ecranizat magnific de Stanley Kubrik), “Universul Rama” (alte patru volume - Premiul Hugo și Nebula pentru “Rendez-vous cu Rama” - 1972), precum și alte titluri (“Fântânile Paradisului” - Premiul Hugo 1980, Premiul Nebula 1979). Tema recurentă a acestor lucrări este “evoluția ghidată”. În lipsa unui plan al lui Dumnezeu, care să conducă omenirea către viitor, Clarke pune la lucru Extratereștrii. Astfel, în seria “Odiseei”, o civilizație extraterestră bătrână și înțeleaptă, așa-numiții Primi Născuți, susține viața și generează condiții de evoluție pentru specia umană, prin intermediul unor dispozitive tehnologice de neînțeles - Monoliții Negri. Dar nu numai pentru specia umană - unul dintre Monoliți, aflat în spațiu, transformă planeta Jupiter, un gigant gazos, într-un al doilea soare, necesar dezvoltării vieții inteligente de sub ghețurile satelitului Europa. În seria “Rama”, omenirea ia contact, într-un viitor apropiat, cu voiajori interstelari, nave gigantice, mesageri ai unei civilizații extrem de avansate, și nimic nu va mai fi ca înainte.
Cea mai frumoasă ilustrare a temei “evoluției ghidate” se găsește, însă, într-unul din romanele “de tinerețe” ale lui Clarke - “Sfârșitul copilăriei”, apărut în 1953. Acțiunea este plasată la sfârșitul secolului al XX-lea, atunci când Statele Unite și Uniunea Sovietică sunt într-o competiție acerbă, pentru a pune piciorul pe Lună (realitatea s-a dovedit mai grăbită!). Atunci, nave extraterestre gigantice apar de niciunde și se așează deasupra principalelor orașe umane, oprind cursa spațială și dezvoltarea tehnologică a Pământului, în schimbul instaurării păcii planetare și eradicării foametei. Overlorzii, cum sunt numiți de pământeni, nu-și arată niciodată chipul dar se țin de cuvânt și dejoacă, timp de un secol, orice tentativă de rebeliune. După trei generații, omenirea astfel pacificată poate primi adevăratul mesaj al extratereștrilor - suntem Copii ai Stelelor, care avem ca menire contopirea cu o entitate cosmică, o Minte Universală, iar asta nu se va face prin metode tehnologice, nici prin părăsirea Pământului. Overlorzii, specie incapabilă de transformare, au rolul de a ne veghea în această evoluție transcendentă. Cum se va produce contopirea cu Mintea Universală? Asta rămâne să afle cei care n-au citit până acum romanul. Cum arată Overlorzii? Nici asta nu mă lasă inima să divulg, v-aș strica surpriza. Să fie ateism în toate acestea? Sau, mai degrabă, o trecere de la banala aserțiune “nici un zeu în cosmos” la luciferica sintagmă “oameni ca zeii” ?
marți, decembrie 14, 2021
Androginul, anarhistul, femeia
- din "Cronicile bătrânului sefist"-
Ce este literatura science fiction? Un gen artistic, a cărui temă principală o reprezintă impactul științei și tehnologiei asupra societății. La fel ca filosofia, SF-ul e cu atât mai bun cu cât creează mai multă amețeală intelectuală. Un vertij al uimirii, un joc conceptual provocator. Urmărind cele mai fecunde teorii științifice, science fiction-ul jonglează cu un arsenal care îl face imediat recognoscibil - nave spațiale, roboți, computere, androizi, extratereștri, telepați, mașini ale timpului, deliciul fanilor și oroarea literaților care n-au habar de științele exacte. Să fie science fiction-ul o literatură pentru tocilari? Nicidecum. Ce, fabulele se adresează zoologilor? Importante sunt temele puse în joc, coerența lumilor imaginate. Mai mult - unele capodopere ale science fiction-ului nici nu fac apel la concepte din matematică sau din fizică, preferând sociologia sau antropologia, concentrându-se pe contactele dintre culturi. În locul căpitanilor stelari, eroi cu falca de granit, aceste povești ne propun personaje “altfel” (străini, minoritari, adolescente), descriindu-le psihologia, urmărindu-le transformarea. Despre un astfel de soft SF va fi vorba în continuare, când vom face cunoștiință cu Ursula K. Le Guin.
O voce unică, o conștiință trează
Ursula K. Le Guin (1929-2018) s-a născut la Berkeley, California, într-o familie de intelectuali. Tatăl, Alfred Kroeber, era antropolog iar mama, Theodora Kroeber, scriitoare. Ursula a absolvit Radcliffe College și Columbia University, specializându-se în limbi romanice, urmând apoi un program de studii doctorale, la Paris. În 1953 se va căsători cu istoricul Charles Le Guin. Va renunța la doctorat și își va urma soțul, de-a lungul Americii, până când Charles se va titulariza ca profesor la Universitatea Portland. Va lucra ca secretară, aducând pe lume și crescând trei copii. În paralel, va scrie și va publica volume de science fiction și fantesy, eseuri, poezii.
Ursula K. Le Guin
Succesul major de public îl va cunoaște cu romanul “Vrăjitorul din Earthsea” (1968), primul dintr-o serie de șase cărți, care se vor vinde în milioane de exemplare. Apoi, în 1969, va publica “Mâna stângă a Întunericului”, lucrare science fiction care va câștiga premiile Hugo și Nebula. Vor urma alte titluri, dintre care notăm “Lumii îi spuneau Pădure” (Hugo - 1973) și “Deposedații” (Nebula - 1974, Hugo - 1975). Până în 2018, când s-a stins din viață, Ursula K. Le Guin a publicat 23 de romane, 12 volume de povestiri, 11 volume de versuri, 13 cărți pentru copii și patru de eseuri. A câștigat șase premii Nebula și șapte premii Hugo, 22 de premii Locus, fiind onorată, în 2003, cu titlul “Grand Master” al Asociației Scriitorilor SF-F din America. În 2014, i s-a acordat Medalia “National Book Foundation”. De-a lungul carierei, criticii literari n-au contenit să-i elogieze talentul și să evidențieze forța temelor propuse - de la critica agresivității umane la pledoaria pentru diversitate culturală. De altfel, scriitoarea nu s-a sfiit să-și exprime public convingerile - în 1977, a refuzat un Premiu Nebula ca protest față de decizia Asociației Scriitorilor SF din America de a-l exclude pe Stanislaw Lem, marele nume din spatele Cortinei de Fier, iar în 2009 a părăsit ea însăși Ghilda Autorilor, care acceptase un proiect Google de digitizare a cărților, spunând: “Ați bătut palma cu diavolul corporatist” (critică reiterată cinci ani mai târziu, la adresa Amazon, alt gigant implicat în industria cărții).
Femeile nu poartă război
În romanele SF ale Ursulei K. Le Guin, incluse în așa-numitul “ciclu Hainish”, acțiunea se petrece într-un viitor îndepărtat, urmărind constituirea unei civilizații galactice de tip federativ, condusă într-o oarecare măsură de o structură de putere tolerantă - “Ecumenul”. Scriitoarea nu abolește legile fizicii lui Einstein - călătoriile stelare se fac la viteze mai mici decât cea a luminii, cu nave ale căror echipaje călătoresc în stază, resimțind din plin efectele relativiste. În schimb, a fost inventat ansiblul, un dispozitiv cuantic care permite producerea aceluiași mesaj, în două locuri simultan, la mari distanțe. De aceea, Ecumenul încurajează schimbul de informații, mai degrabă decât cel de mărfuri, trimițând nave către planetele locuite, invitându-le să se alăture federației. Procesul este complicat, deosebirile fiziologice și culturale dovedindu-se importante. În “Mâna stângă a Întunericului”, Genly Ai, un mesager al Ecumenului, ajunge pe Gethen, planetă a frigului și a zăpezii, locuită de o rasă umanoidă de androgini, unde inițiază Primul Contact. Întâi în Karhide, o monarhie constituțională paranoică și lentă, apoi în Orgoreyn, țara vecină, condusă colectivist de o birocrație centralizată. Încercarea se poate dovedi fatală, dacă Mesagerul nu ar fi ajutat de un politician local, Estraven. De-a lungul acțiunii, cei doi încearcă să se înțeleagă și să se accepte, luptându-se, în același timp, cu natura ostilă și cu persecuțiile celor două guverne.
Dincolo de poveste, Ursula K. Le Guin propune cititorilor o mare temă de reflecție - cum modelează sexualitatea unei specii instituțiile ei sociale, cultura și istoria? Antropologii au căzut de acord că omul este singurul mamifer cu permanentă capacitate sexuală, capabil, de asemenea, de agresiune socială organizată, între cele două existând o posibilă legătură. Comportamentul sexual uman este asimetric - bărbații au nevoie de cât mai multe femei pentru a se reproduce cu succes, în schimb, în cazul femeilor, a avea mai mulți bărbați nu înseamnă a avea mai mulți copii. De aici, o permanentă competiție între bărbați, care i-a condamnat la adaptare prin strategii ale agresivității, violenței, manipulării și egoismului. Sigur, poți supraviețui și prin cooperare, altruism reciproc sau formare a coalițiilor. Totuși, agresivitatea și violența s-au dovedit a fi instrumente foarte avantajoase de obținere a resurselor, unii sociologi considerând că războiul, ca activitate de substituție sexuală masculină, este pur și simplu un uriaș Viol. Bărbații poartă războaie, transmițându-și, prin timp, genele ucigașe de la o generație la alta. Anumite cercetări genetice sugerează că fiecare al douăzecilea bărbat de pe glob are astăzi gene de la Genghis-Han, crudul cuceritor mongol. Femeile nu poartă războaie. Și ele sunt capabile de violență, dar nu le stă în fire tendința spre expansiune.
Dar cum ar funcționa lucrurile într-o societate de androgini? Ursula K. Le Guin îi descrie pe umanoizii de pe Gethen ca hermafrodiți asexuați în cea mai mare parte a timpului. Periodic, getheenii intră în starea “kemmer”, căpătând caracteristici sexuale definite univoc, fiind capabili să se transforme atât în bărbați cât și în femei. Această bisexualitate le-a modelat comportamentul, făcându-i incapabili de război. Există dispute, asasinate, expediții de jaf, vendete dar nu mobilizarea necesară organizării în timp a violenței. Pe Gethen nu se înregistrează violuri, nici acte sexuale neconsimțite, iar băștinașii nu cunosc nimic similar mitului lui Oedip. Bisexualitatea a născut instituții sociale specifice, de la case publice de kemmer până la jurământul kammering, o asociație monogamă asemănătoare cu familia umană. Bisexualitatea a exclus împărțirea indivizilor în puternici/slabi, activi/pasivi, favorizând asumarea tuturor rolurilor sociale. O astfel de societate nu pune preț nici pe competiție, nici pe schimbare ci, mai degrabă, pe cooperare. De altfel, mediul ostil de pe Gethen, similar cu acela din zonele arctice ale Terrei, limitează creșterea prin raritatea resurselor și descurajează revoluțiile culturale, cu inerentele lor perioade de haos. În frigul extrem, orice greșeală se plătește scump. Pe Gethen, spiritualitatea însăși reflectă condiția sexuală a localnicilor - ca în daoism, Principiile se completează - Lumina este mâna stângă a Întunericului, iar Întunericul este mâna dreaptă a Luminii. Nu vom povesti mai mult, rămâne plăcerea cititorului să descopere dacă a reușit Primul Contact.
O utopie ambiguă
În același univers se înscrie și romanul “Deposedații”, subintitulat “O utopie ambiguă”. Aici, Ursula K. Le Guin descrie evoluția unei colonii anarhiste comunitariene, desprinsă dintr-o societate capitalistă bogată. De două sute de ani, anarhiștii locuiesc pe Anarres, un satelit arid al planetei Urras, pe care-l transformă muncind din greu. Coloniștii refuză orice formă de guvernare și orice proprietate privată, modificându-și limbajul și atitudinile, prin ideologie și educație. “Nimic nu-ți aparține, totul este pentru a fi folosit. Pentru a fi împărțit. Dacă nu împarți, nu poți folosi !” - iată prima lecție servită copiilor de pe Anarres, în cadrul disciplinei “Vorbire și Ascultare”! În definitiv, vorbirea este o artă a cooperării.
Acțiunea romanului îl are în centru pe fizicianul Shevek, un anarhist strălucit, care lucrează la o teorie unificată a universului. Este descrisă formarea spirituală a eroului, ceea ce permite autoarei să ne ofere secțiuni ale coloniei anarhiste, de la creșele și școlile publice, până la taberele de muncă voluntară. Anarhiștii n-au guvern, legi sau poliție, ci se organizează în comunități, în sindicate, în centre de studiu. Există o rețea de administrație și management (CDP - coordonarea producției și a distribuției), în care locurile se ocupă prin rotație, dar ea nu guvernează persoane ci doar administrează producția. Pe Anarres nu se folosesc banii și nu există piață - se produce strictul necesar și se exploatează minerale pentru export. Relațiile sexuale între maturi sunt libere, indiferent de natura lor hetero sau homoerotică. Copiii sunt crescuți “la comun”, fiind liberi să își aleagă meseria după cum le place. Fiecare cetățean dedică o zecime din timp muncii voluntare, în diverse proiecte sociale. Se practică descentralizarea - fiecare așezare este dimensionată din punct de vedere al populației funcție de resursele din zona imediat înconjurătoare, comportându-se ca un nod dintr-o rețea de transport și comunicații. Dar cum un sistem nervos nu poate exista fără creier sau măcar fără un ganglion, există și pe Anarres o capitală. Aici lucrează Shevek, într-un centru de învățare, intrând în contact cu teoria unui fizician străin, dintr-o altă lume, Ainsetain de Terra, teorie veche de sute de ani.
Treptat, Shevek va înțelege că nici societatea anarhistă nu a eliminat jocurile de putere, măcar în zona intelectuală. Există invidie, clientelism, autopromovare, se practică cenzura și propaganda. Or, pentru a crea, un om de știință are nevoie de schimb liber de idei, de confruntare și concurență, altfel se condamnă la monomanie. Va reuși Shevek să găsească toate acestea dacă revine în societatea capitalistă de pe Urras? Și care ar fi prețul? Rămâne să aflați!
(Articol din numărul pe decembrie al revistei culturale "Argeș". Revista ARGES – Decembrie 2021 )
miercuri, noiembrie 03, 2021
Tratatul de guvernare al Bunului Doctor
Prin natura sa prospectivă, literatura SF este preocupată de timp și de schimbările pe care acesta le aduce societății umane, adică de istorie. Țintind departe, scriitorii de anticipație au meditat asupra viitorului speciei, pe care și l-au închipuit legat de permanenta noastră dorință de expansiune. Autori precum H.G. Wells, Cordwainer Smith sau Frank Herbert au completat porunca divină “Creșteți și vă înmulțiți!” cu corolarul “Apoi colonizați Cosmosul!”. Asta i-a obligat pe ei înșiși la un efort susținut de imaginație și la o viață de studii în domenul științelor exacte și ale omului. Fizică și psihologie, tehnologie și politologie. Altfel cum să descrii credibil ieșirea din puțul gravitațional al Pământului, cățărarea scrâșnită pe orbitele înalte, colonizarea sistemului solar și saltul către stele?
Isaac Asimov
Iar cei mai buni dintre ei, maeștrii genului, s-au transformat în istorici ai creșterii și descreșterii imperiilor galactice. Ce-ați spune de o serie formată din șapte romane, care înfățișează următorii 25 de mii de ani? O astfel de frescă nu putea să iasă decât dintr-o minte deosebită. Din mintea unui scriitor prolific, care a semnat peste 300 de titluri, din mintea unui doctor în biochimie. Numele său? Isaac Asimov.
O minte sclipitoare
Asimov s-a născut în 1920, la Smolensk, în Rusia cuprinsă de revoluția bolșevică, într-o familie de morari evrei, care a emigrat, trei ani mai târziu, în Statele Unite. Micul Isaac a crescut în Brooklyn, pe lângă prăvălia de dulciuri a părinților, dovedindu-se un copil foarte inteligent (avea un IQ neobișnuit de mare și, mai târziu, va face parte din societatea Mensa). Știa să citească de la cinci ani și, influențat de reviste precum legendarele “Amazing Stories” și “Astounding Stories”, începuse să scrie povestiri SF. La 19 ani a reușit să vândă o primă schiță, “Naufragiat pe Vesta”, apoi a publicat “Căderea nopții”, unul dintre cele mai faimoase texte SF din toate timpurile. În paralel, și-a însușit o educație științifică solidă. A absolvit Universitatea Columbia și a obținut un doctorat în biochimie, apoi a predat la Universitatea din Boston. Din 1940 și până în 1958, a continuat să publice povestiri în revistele pulp, configurându-și universul creației în trei mari serii: seria “Fundației” (despre care e vorba în cele ce urmează), seria “Roboților” și seria “Imperiului Galactic”. În anii ’60, și-a mutat interesul în zona științei popularizate, publicând zeci de titluri despre fizică, matematică, astronomie, chimie dar și despre interpretarea Bibliei. Din anii ’80, a revenit asupra science fictionului, publicând continuări sau prequeluri ale seriilor sale romanești, unificându-și viziunea despre viitor, contopind filoanele creative și folosind aceleași personaje, cărora le-a dat mai multă substanță. A câștigat toate premiile mari ale domeniului (“Hugo” și “Nebula”, pentru romanul “Zeii înșiși”), a fost ecranizat cu succes (“Omul bicentenar”, cu Robin Williams) și a lăsat posterității idei care au intrat în patrimoniul culturii populare, precum Cele Trei Legi ale Roboticii. Apreciindu-i opera extrem de vastă, cititorii și criticii l-au transformat încă din timpul vieții într-o legendă, din liga celor mai buni scriitori SF americani (alături de Robert Heinlein și de Arthur C. Clarke), alintându-l cu apelativul “Bunul Doctor”. Ateu și umanist, apropiat de cercurile politice democrate, Asimov a fost mereu un adept al rațiunii în politică și un susținător al folosirii inteligente a tehnologiei. S-a stins din viață în 1992, în urma unei transfuzii sangvine, infectate cu virusul HIV.
“Fundația” - psihoistorie și politică
În 1951, Asimov adună în volum câteva povestiri despre crizele unui imperiu galactic, sub titlul “Fundația”. Inspirat de “Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman”, clasica lucrare a victorianului Edward Gibbon, scriitorul ne prezintă planeta Trantor, capitala imperială, și pe matematicianul Hari Seldon, personajul principal. Ca un nou Ieremia, Seldon profețește căderea Babilonului galactic, bazându-se nu pe o revelație ci pe analiza statistică a comportamentelor umane, o nouă știință denumită “psihoistorie”, capabilă să facă predicții. Chemat în judecată pentru trădare de Consiliul Imperial, Seldon anunță că nu există alternativă la căderea Imperiului, dar că perioada de haos și barbarie care va urma poate fi redusă, dacă se va înființa o Fundație, depozitara tezaurului cunoașterii umane. Fundația ar trebui să aibă sediul pe o planetă de la periferie, unde să editeze o Enciclopedie Galactică, sămânța unei noi Renașteri, atunci când Trantor se va fi prăbușit.
Hari Seldon - o viziune grafică
Scandalizați, increduli, imperialii permit totuși ca Enciclopediștii să fie exilați pe Terminus, la marginea galaxiei. De aici începe totul. Având probabil în minte și proaspăta aventură a înființării statului Israel, înconjurat de vecini ostili, Asimov descrie tribulațiile Fundației, care va renunța la rostul științific, sub amenințarea barbarilor de la periferie, învățând artele guvernării - amestec subtil de recompense și sancțiuni, de propagandă și manipulare. Rând pe rând, noi generații de lideri (primari, preoți, comercianți) vor depăși atacuri și provocări, vor acumula resurse și influență, deschizând calea către construcția celui de-al Doilea Imperiu. Și, peste toate, din Cripta Timpului, o hologramă a lui Hari Seldon va apărea periodic, să anunțe conform psihoistoriei că o criză sau alta a fost depășită cu bine. Până când? Până în momentul apariției unui conchistador misterios, numit Catârul, cu însușiri telepatice, capabil să îi manipuleze pe manipulatori. Dar și el va fi domesticit ca să se înscrie în marele plan al psihoistoriei de un grup secret, specializat în psihologie - a Doua Fundație. Iar loviturile de teatru vor continua, spre plăcerea fanilor, Asimov adăugând alte șase volume, până în 1993 (“Fundația și Imperiul”, “A Doua Fundație”, “Marginea Fundației”, “Fundația și Pământul”, “Preludiul Fundației” și “Fundația Renăscută”).
Probleme filosofice și servicii secrete
Dacă ar fi să comparăm seria “Fundației” cu ceea ce se scrie astăzi, nu e greu de observat că universul asimovian este mult mai simplu. În el nu găsim nici extratereștri (se știe că John Campbell, editorul de la “Astounding”, nu suferea formele străine de viață), nici computere avansate. Călătoriile interstelare se fac cu ajutorul salturilor hiper-spațiale (deci n-avem de-a face nici cu probleme legate de criogenie, nave generaționale, mutilarea pentru vid a speciei umane) iar aspectul economic al construirii imperiului galactic nu e tratat aproape deloc. În schimb, Asimov excelează la capitolul politică. “Fundația” propune o meditație asupra destinului societății omenești, iar întrebarea intrinsecă este: cine face istoria? La prima vedere, citind cărțile, ai fi tentat să răspunzi, precum Thomas Carlyle, că istoria este apanajul eroilor, personalităților ieșite din comun, capabile să modeleze evenimentele. Apoi, descoperind că personajele de pe Terminus sau Trantor, oricât de spectaculoase, acționează fără să-și dea seama conform legilor psihoistorice, prevăzute de Seldon, gândul îți fuge către lupta de clasă sau către dialectica hegeliană, ca motoare ale istoriei. Cât de util ar fi să cunoști dinainte viitorul! Și ce n-ar da serviciile de informații să dispună de o metodă matematică de predicție a direcției pe care o va lua furnicarul uman! Cum ar mai rumega marile computere nutrețul Big Data, pentru ca politicienii, militarii și industriașii să înțeleagă ziua de mâine! Din fericire, psihoistoria nu există în realitate. Așa că mai putem crede în liberul arbitru, ca și în schimbarea regimurilor politice, oricât ne-ar spune propaganda că am ajuns la sfârșitul istoriei.
Fundația - serializată pe Apple TV
Privită din aceste unghiuri, “Fundația” se constituie și într-un tratat de guvernare sui-generis. Bunul Doctor ne arată că societățile evoluează de la simplu la complex și decad atunci când această complexitate nu se mai poate susține. Dacă Centrul nu mai produce nimic în afară de proceduri, comisii și corupție, atunci Centrul trebuie să cadă (aviz birocraților din orice capitală imperială). Și tot Asimov ne dă de înțeles că profețiile care se împlinesc singure sunt acelea în care oamenii vor să creadă. De aceea, regimurile politice ar face bine să nu-și piardă credibilitatea în ochii maselor, pentru că atunci sunt deja condamnate. Democrația (despre care Asimov nu amintește în “Fundația”, imperiul galactic fiind mai degrabă unul feudal) nu este ireversibilă, ci poate fi răsturnată oricând de o singularitate, de un lider charismatic, capabil să influențeze sentimentele, precum Catârul. Iar ăsta este coșmarul oricărui serviciu secret!
(din "Cronicile bătrânului sefist", articole publicate în revista "Argeș")
luni, noiembrie 01, 2021
“Cerul avea culoarea unui ecran de televizor…”
“… reglat pe un canal fără emisiune”. Sunt primele cuvinte din “Neuromantul”, un roman care apărea în 1984 și câștiga cele trei mari premii ale science fiction-ului american (“Hugo”, “Nebula” și ”Philip K. Dick”). După el, nimic n-a mai fost la fel.
Prolog
Anii ’80 ai secolului trecut aduceau în Vest muzica disco, mașinile de mic litraj și cea mai urâtă modă văzută vreodată. Dinozaurii IBM trăgeau să moară, cu cartelele lor cu tot, lăsând locul micilor computere personale, disketelor și jocurilor Tetris. În Est, secretarii generali ai PCUS erau din ce în ce mai bătrâni și mai casanți, iar casetele video circulau mai ceva ca rublele convertibile. În Statele Unite, un fost actor de western-uri devenea președinte, reducând cheltuielile sociale și crescându-le pe cele militare, ceea ce îi aducea un glonț în piept. Oamenii învățau cuvinte noi - dereglementare, dictatul pieței, austeritate - și încercau să se descurce.
William Gibson
În această atmosferă, fandomul american lua contact cu scrierile unui autor tânăr, numit William Gibson. Era cu totul altceva decât maeștrii Generației de Aur din revistele lui John W. Campbell - Asimov, Robert A. Heinlein, A. E. van Vogt. Era diferit și de scriitorii anilor ’70, apăruți în “Analog SF” - Frank Herbert, Poul Anderson, Gene Wolfe, Roger Zelazny, Orson Scott Card. Noul venit scria nervos, inspirându-se din romanul noir, iar universul descris, mereu același, era plasat într-un viitor apropiat, decadent, distopic, în care personajele - “samurai de stradă”, “cow-boy de consolă” sau “curieri de date” - încearcau să supraviețuiască ostilității marilor corporații. Dar cine era William Gibson?
Un orfan, un timid, un hipiot
Gibson s-a născut în 17 martie 1948 (în zodia Peștilor), pe Coasta de Est, în orășelul Conway din Carolina de Sud. Primii ani ai copilăriei i-a petrecut pe drum, tatăl său, manager al unei mari companii de construcții, fiind obligat să călătorească mult. De mic, a rămas orfan de tată iar școala elementară din Norfolk, Virginia, nu l-a stimulat deloc. Totuși, aici a descoperit literatura sf. După aceea, William s-a mutat cu mama sa în Wytheville, un loc pe care l-a descris ulterior ca având puține legături cu modernismul. În liceu, a continuat să citească și să asculte muzică, ignorând obsesia școlii pentru baschet. Așa i-a descoperit pe autorii subculturii beat - Allen Ginsberg, Jack Kerouac și William S. Burroughs, care l-au influențat mai ales în modul de a scrie. Timid, retras, învățând fără tragere de inimă, adolescentul-problemă a fost trimis la internatul unei școli de băieți din Tucson, Arizona. La testele școlare, a luat 5 puncte din 150 la matematică și 148 la literatură, spre surprinderea tuturor. Și, chiar dacă internatul nu se va dovedi un paradis, cel puțin îl va forța pe Gibson să mai iasă din cameră, să lase de-o parte lectura și să socializeze.
Neuromantul
La 18 ani, William își va pierde și mama. Va renunța atunci la școală și va vagabonda, hipiot autentic, întâi în Canada, la Toronto, apoi prin Europa, împreună cu Deborah Jean Thompson, o fată din Vancouver, cu care se va căsători. În 1972, tânărul cuplu se va muta la Vancouver, British Columbia, unde Deborah va lucra ca învățătoare iar William va absolvi universitatea, cu o diplomă în literatură. Pînă în 1982, va schimba mai multe slujbe, se va împrieteni pe viață cu John Shirley, muzician punk, și se va apuca serios de scris. Primele povestiri îi vor apărea în revista “OMNI”, aducându-i numeroși admiratori, uimiți de imaginația lui Gibson, captivați de stilul alert. În 1984, va publica “Neuromantul”, un roman-cult, care va face valuri în underground. Povestea hackerului Case și a lui Molly Milioane va continua în “Contele Zero” (1988) și se va încheia în “Conexiunea Mona Lisa” (1988), așa numita Trilogie a Lăbărțării inaugurând triumfal un nou sub-gen SF - cyberpunk, intim legat de post-capitalism și de spațiile virtuale. Tradusă în numeroase limbi și editată în milioane de exemplare, Trilogia îl va transforma pe William Gibson într-o vedetă internațională al scrisului.
În anii ’90, Gibson va continua să exploreze tema viitorului apropiat, influențat de comunicații și internet, într-o nouă trilogie, mai temperată imaginativ, compusă din volumele “Lumină virtuală” (1993), “Idoru” (1996) și “All Tomorrow's Parties” (1999). Apoi, după atentatele din 11 septembrie 2001, punct de cotitură în istoria recentă americană, scriitorul va devini și mai realist, volumele sale "Pattern Recognition" (2003), "Spook Country" (2007) și "Zero History" (2010) investigând noi teme sociale, printre care infantilizarea societății și revenirea barbariei. Lucrările sale vor inspira producții hollywoodiene (“Johnny Mnemonic” - 1995), muzică ( U2 - “Zooropa” - 1993), jocuri pe calculator. Conceptele din romanele sale - cyberspațiu, realitate virtuală, criptomonede - vor ajunge locuri comune. Astăzi, la vârsta de 73 de ani, Gibson rămâne atent la lumea dimprejur și continuă să mediteze cu pesimism la implicațiile tehnologiei asupra ființei umane.
Surse, teme, continuări
Să ne întoarcem la prima trilogie a lui Gibson, ale cărei teme au configurat sub-genul cyberpunk. Desigur, ca orice creație culturală, “Neuromantul” are precursori, are rădăcini și un mediu de cultură. Printre surse, să notăm romanele “Visează androizii oi electrice?” (1968), de Philip K.Dick și “Călare pe unda de șoc” (1975), de John Brunner. Ca decor, romanul preia și dezvoltă elemente din seria BD “The Long Tomorrow”, avându-l autor pe graficianul francez Jean Giraud aka Moebius, și din filmul lui Ridley Scott - “Blade Runner”. De aici vin orașele poluate, reclamele de neon sclipind pe asfaltul ud, flăcările turnurilor industriale, scuipate către cerul nopții. Dar Gibson completează toate acestea cu arhitecturile interne ale Matricei, cu questurile cavalerilor săi programatori printre fortărețe de date, în căutarea comorilor digitale. Universul cyber-punk este, de fapt, o viziune cinică asupra a ceea ce ar putea fi viitorul neoliberal, în care tehnologia a adâncit toate inegalitățile sociale. Crescându-și puterea, corporațiile asimilează statul, preluîndu-i autoritatea, și lumea interlopă, preluându-i violența. De aceea, anti-eroii lui Gibson sunt tot timpul urmăriți de asasini corporatiști, fără să se poată refugia sub scutul legii. Cum s-a ajuns aici? Printr-un accident (război, catastrofă ecologică etc), care a grăbit Istoria. Spațiile în care se desfășoară acțiunea seamănă cu “un experiment dereglat de darwinism social, proiectat de un cercetător scârbit, apăsând permanent pe butonul rapid-înainte”, fie că e vorba despre o Americă balcanizată, fie că e vorba despre o Japonie a zaibatsu-rilor conduse de Inteligențe Artificiale.
Lumina virtuală
“Am vrut să se vadă mizeria de la colțuri” - spunea Gibson. Și se vede. Nici nu s-ar putea altfel. Într-o lume în care ratele dezvoltării tehnologice și ale consumerismului sunt atât de rapide încât multe produse sunt depășite aproape instantaneu, strada e un depozit de gunoi, în care Subculturile reciclează - avem locuințe din melamină lipită cu epoxid, avem arme din piese de motor. Cum etica nu aduce bani, indivizii se pretează oricăror experimente biologice și neurologice. O proteză biologică sau o interfață om-mașină se plătesc cu bani grei, cam ca o specializare universitară, în ziua de azi. Universul cyber-punk este de trei ori “post-”. Post-umanist, prin apariția acestor hibrizi, a cyberspațiului, a Inteligențelor Artificiale autonome. Post-industrial, prin poli-corporații și infracționalitate, ca motor economic. Post-național, prin globalizare, balcanizare, bani independenți de un stat anume, segregare legată de status. Semințe ale acestui viitor distopic sunt recognoscibile în lumea de astăzi.
Fiind atât de fecund intelectual, universul cyberpunk a atras și alte nume grele ale SF-ului american, precum Bruce Sterling, Pat Cadigan sau John Shirley, a căror operă merită studiată. La noi, scriitori precum Dănuț Ungureanu, Michael Haulică sau Sebastian Corn au publicat romane și povestiri notabile, în aceeași manieră (și cu ceva în plus!). Merită notat și excelentul traducător Mihai Dan Pavelescu, cel care transpus în limba română vocabularul cyberpunk. Din anii 2000, în care tehnologia a prins din urmă imaginația, cyberpunk-ul se transformă, îndreptându-se către criptologie și nanotehnologii (Neal Stephenson), fie către istorii alternative, născute dintr-un punct de divergență tehnologică (Bruce Sterling). Ce-ar fi fost dacă romanii ar fi descoperit curentul electric sau Anglia victoriană ar fi patentat calculatorul mecanic? Bine ai venit, steam-punk!
(Fragment din "Cronicile bătrânului sefist")
Abonați-vă la:
Postări (Atom)