CTP-ul vostru este "Croco" al meu

Provocat de întrebările Oceaniei, mi-am adus aminte de vremurile cenaclurilor SF din Bucureşti - Solaris şi Prospectart. Se întîmpla prin 1985, cînd politehniştii aveau şi ei cîteva locuri de întîlnire. Printre ele, cenaclul Solaris, la "Preoteasa", Casa de cultură a studenţilor, de pe Griviţei - apoi ne-am mutat pe lîngă Patriarhie. Era o oază de libertate, unde am văzut pentru prima oară filmele lui Tarkovski şi Kurosawa, comentate de celebrul Mircea Dumitrescu, nea Dumi, un critic de film cu memorie fabuloasă şi darul vorbirii. Tot aici concertau Pro Musica şi Timpuri Noi, Iris şi Compact! La ultimul etaj funcţiona cenaclul Solaris, care aduna scriitori azi uitaţi - Mihai Grămescu, Ştefan Ghidoveanu, Mironov, dar "creierul şi inima adunării" era un tînăr inginer de calculatoare, pe numele său Cristian Tudor Popescu. "Croco", cum îi spuneam noi, de la "crocodil", era chel, uscăţiv, fermecător, cu o inteligenţă sclipitoare şi chef de discuţii pe cele mai variate teme. Cunoştea enorm de multe lucruri şi, mai ales, avea generozitatea să le împartă cu ceilalţi. Sigur, acolo se citea mult SF, cărţi precum "Hiperboloidul inginerului Garin" sau "Nebuloasa din Andromeda" (pun pariu că nici n-aţi auzit de ele!), dar conversaţiile mergeau mult mai departe, către politică, estetică, filosofie sau muzică, într-un vertij de idei care, pe noi, adolescenţii, ne lăsa cu gura căscată, ochii mari şi chef de lectură! Lui Croco îi apăruse volumul "Planetarium", o culegere de povestiri SF, şi nu mă mai săturam să-l ascult... Sigur, mai erau figuri deosebite - Grămescu, tehnician la piscina hotelului Bucureşti, scria parabole borgesiene cu influenţe mistice (a mai citit cineva "Inelul libelungilor" ?)- dar tot Croco rămînea liderul. Apoi a venit Revoluţia şi lumea noastră s-a schimbat, au apărut interesele, partidele, mass media. Au dispărut autoritatea şi admiraţia dezinteresată. "Croco" s-a dat peste cap şi s-a transformat în "CTP", astfel că toată lumea a căpătat dreptul să-l înjure. Chiar şi eu, dacă sînt nemulţumit de analizele sale politice. Dar n-o fac... Pentru că n-am uitat Edenul studenţiei mele şi acele clipe magice, cînd discutam cu Croco despre singularităţi, paradoxuri logice sau călătorii în timp.

P.S. Cristian Tudor Popescu a scris şi un excelent roman, cam pe linia lui Sabato - "Vremea mînzului sec". Nici asta n-o ştiaţi!

De ce nu se mai citeşte SF

Editorii ne spun, fanii îi confirmă - se citeşte mai puţin SF decît, să zicem, în anii Războiului Rece. Explicaţia oficială e că dezvoltarea tehnologică a omorît acel "fior al uimirii", ce îl cuprindea pe cititorul secolului trecut, în contact cu marile cărţi ale genului. Acum, cînd toţi folosim internetul şi telefonul mobil, e ridicol să-l vezi pe căpitanul Picard bătîndu-se peste insignă, ca să vorbească cu "Enterprise".

O fi. Pe mine, interpretarea nu mă satisface. Se scrie şi azi hard SF, de să-ţi trosnească mintea, vezi cărţile lui Greg Egan. De fapt, mă tem că, paradoxal, odată cu explozia tehnologică, nivelul intelectual al publicului, în ce priveşte ştiinţa, s-a prăbuşit incredibil. Astăzi, cred că 90% dintre români nu ştiu să repare o priză! Aşa că e mult mai uşor să citeşti fantesy, unde nu-ţi baţi capul cum funcţionează mătura lui Harry Potter. Pe de altă parte, şi ştiinţa are "vina" ei - se dezvoltă exponenţial, adresîndu-se elitelor, iar şcoala nu mai face faţă volumului uriaş de cunoştiinţe, care se rostogoleşte peste noi (sau, mai bine zis, pe lîngă noi).

Că veni vorba... M-am surprins zilele trecute că nu-mi dau seama de ce simpaticii roboţi jupiterieni, din Ilionul lui Dănuţ Simmons, îşi spun "moraveci". Abia azi, săpînd pe net după teoria singularităţii, am găsit o posibilă explicaţie - Hans Moravec este un domn distins, profesor la Carnegie Mellon Robotics Institute, pe care-l găsiţi în poza asta