După şapte ani de exil, Alexandru Ioan Cuza, primul domn al Principatelor Unite şi al statului naţional România, murea la Heidelberg, în 1873. Trupul neînsufleţit al domnitorului a fost adus în ţară şi înmormîntat la castelul de la Ruginoasa, ulterior reînhumat la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi . Ce nu se prea spune e că, în definitiv, domnitorul a fost victima femeilor. Cuza fusese un bărbat chipeş. Priviţi-i portretul de epocă - un ofiţer cu picioare lungi şi nervoase, obişnuit cu echitaţia, care te privea focos, mîngîindu-şi barbişonul. Trecerea sa la femei era cunoscută de contemporani. Elena Doamna se obişnuise cu aceste escapade iar istoricii ne spun că tocmai Maria Obrenovici, amanta lui Cuza, a deschis conspiratorilor uşa iatacului domnesc, în noaptea loviturii de stat… Nu vă grăbiţi să o condamnaţi – femeia îl iubea şi se temea ca principele să nu fie asasinat, aşa că a preferat soluţia emigrării în doi. Şi ce mai zic istoricii ? Că tendinţa autoritară a lui Cuza, cezarismul său în conducerea treburilor statului se hrănea din admiraţia necondiţionată a sexului frumos. Iar modelul Domnului fusese urmat şi de camarilă. Pînă şi prefecţii şi subprefecţii timpului aveau favorite, gata să le şoptească una-alta la ureche… Peste aproape un secol, alt rege al românilor, Carol al II-lea, urma să ia calea exilului alături de amantă… Apoi şi-a umflat muşchii Ceauşescu, să-l vadă Lenuţa. Să aibă un rol nefast femeia, ori de cîte ori bărbatul de stat e slab de înger ?
da si totusi ne invartim in jurul cozii, nu s-a vorbit deloc despre moartea marelui domnitor in afara mentiunii datei si locului unde a decedat, in ce imprejurari??? cauza??? de batranete sigur n a murit.
RăspundețiȘtergereSfarsitul prematur al vietii sale se gaseste in excesul de tutun, de cafea neagra si in noptile pierdute la carti. El suferea de astma bronsial pentru care a facut tratament la renumitele statiuni balneare: Liman, Ems si Hale. La suferinta pulmonara s-au adaugat cele hepatice si ale inimii. Moartea a fost pricinuita de un anevrism al aortei, care, rupandu-se s-a produs o puternica hemoragie interna care i-a fost fatala. Alexandru Ioan Cuza a murit in ziua de 3 mai 1873 la ora unu si jumatate, noaptea la hotelul Europa din Heidelberg, la varsta de 53 de ani.
RăspundețiȘtergerePoate pe Dvs. domnule Cocea v-a influientat vre-o amanta in scrierea acestor randuri. Cat priveste personalitatea stralucita a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ea in totdeauna va fi terfelita de semidocti si mediocrii ca dvs. Astfel, iesiti in evidenta cu aprecieri socante asupra unor valori nationale, asemenea gestului reprobabil pe care un individ neinstruit dar frustrat, dornic sa se evidentieze, rastoarna cosul de gunoi imprastiind murdaria pe strada. Nu fiti suparat ! Iata ca eu va iau in seama si chiar va rog ceva: Pastrati-va "talentul" de jurnalist in spatiul personal cel putin atunci cand subiectul se re fera la valori nationale; nu de altceva dar s-ar putea ca, voluntar sau involuntar sa va citeasca si niste elevi care n-au nici o vina. Multumesc anticipat.
RăspundețiȘtergereSunt un adept neconditionat al democratiei si al libertatii de opinie si exprimare. Dar ceea ce se petrece de 25 de ani in societatea romaneasca nu este expresia libertatii ci mai degraba o babilonie din care nu poate rezulta nimic bun. Nu sunt nostalgica dupa cenzura dar resimt acut lipsa a ceea ce se numeste "bun simt" si" autocenzura". Asa se face ca pigmeii intelectuali care nu au nimic de aratat, nu sunt capabili de o opera adevarata, se intrec intre ei in a minimaliza si terfeli personalitati istorice si culturale de referinta pentru a se face remarcati. Articolul de mai sus este o ilustrare perfecta a acestui caz.
RăspundețiȘtergereDl, dna Poenaru - despre aventurile extraconjugale ale lui Cuza, vă recomand pag. 246 - 252 din "Istoria loviturilor de stat în România", de Alex. Mihai Stoenescu, vol 1. Despre cezarismul său, vedeți "Introducere în istoria liberalismului european", de Dan Amedeo Lăzărescu, pag. 84. Astfel, poate veți înțelege că oamenii politici, oricît de bine intenționați, nu sînt sfinți, ca să vă închinați la ei... În rest, dacă doriți să mă înjurați în continuare, faceți-o în gînd. Orice comentariu impertinent va fi ignorat...
RăspundețiȘtergereAșa este. Marii oameni, fie ei politici, oameni de artă sau cercetători nu sunt întotdeauna niște sfinți. Au și ei tabieturi, plăceri, fetișuri. În rest, toată stima.
RăspundețiȘtergere