joi, iulie 02, 2015

Meridiane subiective - Barcelona lui Gaudi

                                                     
                                                   Sagrada Familia - un imens şantier

Oraş al mării, cosmopolit şi flamboaiant... Barcelona te întîmpină cu bulevardele ei largi, străjuite de arbori seculari. Toate drumurile duc spre mare, acolo unde, în portul nou, poţi vedea vapoare de pasageri, mari cît nişte blocuri cu 12 etaje. Magazine şi restaurante moderne îşi aşteaptă prada. Din port, spre nord, porneşte „Rambla”, celebrul bulevard care taie în două Oraşul Vechi – pietonii merg pe centru iar maşinile se strecoară pe lateral. În est, împădurita colină Montjuic e un plămîn verde – aici s-au organizat, în 1992, Jocurile Olimpice, marcînd intrarea Barcelonei în secolul al XXI-lea. Spre nord, burghezia în ascensiune a construit, la începutul secolului al XX-lea, cartierul Eixample. Aici poţi întîlni o colecţie magnifică de clădiri Art Nouveau (sau Moderniste, cum le denumesc catalanii), risipite pe un sistem stradal perpendicular. Colţurile fiecărei insule urbane au fost tăiate pieziş, astfel încît să existe perspectivă către intersecţii. Şi tot aici se află ultima catedrală a Europei, creaţie a unui arhitect vizionar, Antoni Gaudi.


                                               Acoperişurile ondulate, marca lui Gaudi

La apogeul secolului al XIX-lea, tînărul Gaudi ridică în Barcelona cîteva clădiri emblematice. Revendicîndu-se din „Art Nouveau”, împumutînd elemente neo-gotice şi orientale, folosind tehnici şi materiale specifice artizanilor, arhitectul pune bazele unui stil nou, inconfundabil – „Modernista”. Forme fluide, linii curbe, culori vesele, o filosofie a integrării habitatului urban în natură. Succesul n-a venit uşor. Fiu al unor fierari din Baix Camp, provincia Tarragona, micul Antonio a avut o copilărie chinuită. A fost lovit, încă de la cinci ani, de o formă gravă de reumatism, ceea ce l-a ţinut la distanţă de ceilalţi copii. Vegetarian convins şi catolic fervent, obligat să facă lungi plimbări prin natură, pe spinarea unui măgăruş, a devenit de timpuriu un observator al naturii şi al formelor ei. „Geometriile copacilor mi-au inspirat hiperboloizii şi paraboloizii”, spunea Gaudi. Primele proiecte au fost felinarele  concepute pentru „Reial Plaça” din Barcelona, chioşcurile de ziare neterminate „Girossi” şi clădirea „Cooperativa Mataronense Obrera” („Cooperativa Muncitorilor din Mataró”). Apoi, cu prilejul Tîrgului Mondial din 1878, i-a cîştigat atenţia unui mare industriaş catalan, Eusebi Güell, care îi va deveni prieten şi finanţator pentru tot restul vieţii. Pentru el, Gaudi va proiecta pivniţele de vin Güell, pavilioanele Güell, Palatul Güell, Parcul Güell şi cripta bisericii Güell Colonia. Eusebi Güell, aristocrat şi francmason, îl va prezenta pe Gaudi şi altor clienţi. Astfel, arhitectul modifică peisajul barcelonez, operele sale precum „Casa Battlo” sau „Casa Mila” intrînd în patrimoniul UNESCO.

Primul contact cu arhitectura lui Gaudi îl şochează pe privitor. Nici o linie dreaptă, nici un unghi – totul curge, inclusiv lumina, alunecînd pe solzii faţadelor. „Casa Mila” sau „Cariera”, cum îi spun barcelonezii, pare o faleză găurită, „Casa Battlo” e un monstru acvatic, ridicîndu-se din adîncuri. În Parcul Güell, clădirile sînt de turtă dulce, printre care se odihnesc salamandre uriaşe şi dragoni. Pentru unii, impactul e prea mare – nume celebre, precum George Orwell, au refuzat să accepte originalitatea lui Gaudi. Apoi, mintea începe să înţeleagă, recunoscînd. Există frumuseţe aici, haosul e aparent.


                                                                Căsuţe de turtă dulce

Formele au crescut organic, curbele sînt spirale logaritmice. Peste tot poate fi intuit Şirul lui Fibonacci. Studiind creşterea populaţiilor de iepuri, celebrul matematician italian a descoperit o lege a creşterii naturale, descrisă de şirul următor: 0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13… , mai precis F(n) = F(n-1) + F(n-2), cu n> 3. Cu alte cuvinte, fiecare membru al şirului este o sumă dintre tatăl şi bunicul său! Şi, cel mai interesant, raportul dintre doi termeni ai şirului, de la al 14-lea termen în sus, este, inevitabil, 1,61803..., un număr iraţional, care i-a făcut pe pitagoreici să-şi smulgă părul din cap. Imposibil de cunoscut pînă la ultima zecimală (are o infinitate!), acest număr, denumit „Phi” sau „Numărul de Aur”, se regăseşte peste tot în natură, reglînd creşterea. Cochilia unui melc îl conţine (este raportul dintre înălţime şi lungime), valurile mării iau forma spiralei lui Fibonacci, seminţele florii soarelui se aşează după două spirale ale lui Fibonacci, la fel solzii de pe aripile fluturelui.

Gaudi ştia asta – ceramica sa nu e plasată întîmplător, nici pereţii nu sînt mai aplecaţi decît trebuie! Şi spunea: „A crea ceva constă a-ţi pune propria lege în acord cu Legea Creaţiei. Creaţia continuă şi Creatorul se serveşte de creaturile lui. Cei care studiază legile naturii, intenţionînd să le folosească în propria creaţie, colaborează cu Creatorul. Originalitate înseamnă întoarcerea la origini”.

                                        
                                          Salamandra veghează intrarea din Parcul Guell

În 1882, Antoni Gaudi începe marele său proiect – catedrala „Sagrada Familia”. Supranumită „Templu Expiatoriu”, adică sacrificial, „Sagrada Familia” este o bazilică uriaşă, ridicată integral din donaţii private. Treizeci de ani îi dedică arhitectul, pînă la moartea sa din 1926. Doarme şi locuieşte în catedrală, ca un pustnic. Desenează sute de schiţe uluitoare, experimentează rezistenţa structurilor cu machete, imaginează elemente organice, care se îmbină încet-încet. Rezultatul e unic – „Sagrada Familia” nu poate fi comparată cu nimic. Este o pădure împietrită, care-şi uneşte frunzele în bolţi organice. Turlele seamănă cu conurile pinului. În vîrf rîde floarea soarelui. Contraforţii sînt reduşi la minimum, eforturile fiind preluate de structuri minerale, ca nişte lăstari. Vitralii bogat colorate luminează blînd. Edificiul creşte şi după moartea creatorului – nici războiul civil, nici dictatura lui Franco nu l-au putut opri. Recent, papa Benedict al XVI-lea a sfinţit catedrala şi Vaticanul se gîndeşte să-l treacă pe Gaudi în rîndul sfinţilor. Şi n-ar fi nici o exagerare. Dincolo de anii de asceză, arhitectul a murit ca un martir - în urma unui accident rutier, într-un spital al săracilor. Opera sa rămîne, făcînd minuni în inimile celor care-i calcă pragul. Se estimează că „Sagrada Familia” va fi gata în 2026, la un secol de la moartea lui Gaudi.

Mă învîrtesc în jurul „Sagradei Familia”, alături de alte mii de turişti. Se munceşte de zor, jumătate din faţade sînt acoperite cu plase de protecţie şi scări, macarale uriaşe domină perspectiva. Sînt atît de mulţi oameni aici, încît mi-e teamă de un atac de panică. Mă trag într-o parte şi studiez faţadele, amintindu-mi vorbele lui Gaudi: „Faţada Nativităţii exprimă inocenţa şi bucuria vieţii. Clopotniţele se termină cu atributele episcopale şi cu Gloria în excelsis Deo. Sînt dedicate apostolilor Barnaba, Simon, Iuda şi Matei. Portalurile sînt dedicate virtuţilor teologale. Caritatea în centru, la dreapta Credinţa, la stînga Speranţa. Faţada Patimilor aş vrea să înfricoşeze. Pentru asta, sînt gata să sacrific însăşi construcţia, să rup arcurile, să tai coloanele, pentru a face înţeleasă cruzimea sacrificiului. Faţada Patimilor am conceput-o în 1911, cînd eram grav bolnav, aproape mort. Convalescenţa a fost lungă – un călugăr îmi citea din Ioan al Crucii. Treptat, spiritul mi s-a întărit şi am pus pe hîrtie planul portalului. În contrast cu cel al Nativităţii, acesta e dur, gol, ca făcut din oase. Dacă aş fi început cu această faţadă, oamenii ar fi bătut în retragere”.

Elemente ezoterice? Destule! Pe Faţada Patimilor este celebrul Pătrat Magic, cu suma liniilor şi coloanelor egală cu 33, vîrsta lui Hristos. Şerpi şi salamandre se caţără pe pereţi, uşile masive, de bronz, te întreabă: „Ce e adevărul?”. Tot Gaudi spunea: “ Fiecare găseşte în Templu ceea ce caută. Ţăranii văd cocoşi şi găini, oamenii de ştiinţă - semne zodiacale, teologii – genealogia lui Isus. Explicaţia nu o înţeleg decît cei avizaţi şi nu trebuie să o vulgarizăm”. A fost Gaudi un iniţiat, frecventînd lucrările unor societăţi secrete? Nu putem răspunde cu certitudine. Dar nu încape îndoială că arhitectul a fost un creştin practicant, care a meditat asupra credinţei sale şi a armonizat credinţa cu fapta. A fost sărac şi a transformat sărăcia într-o virtute. “Sărăcia întăreşte eleganţa. Bogăţia este complicaţie. Sărăcia mijloacelor este providenţială. Ea îmi permite să mă ocup de fiecare aspect, fără a cădea în repetiţii industriale. Încetineala forţată permite o mai mare acurateţe. Clientul meu nu se grăbeşte!”.


                                                         Piaţa de fructe din Barcelona


S-a făcut după-amiază. Pe „Rambla”, forfota n-a scăzut nici un pic. Aceeaşi modă a „statuilor vivante”, care mi se pare odioasă, domneşte şi aici. Oameni bătrîni îşi plimbă cîinii. La terase, litrul de bere costă 15 euro. Turiştii se agită, fac poze, sprijină felinarele. Miroase a mare şi a putreziciune. În mijlocul vîrtejului, stau nemişcat şi privesc – locul meu nu este aici. Şi mi se face dor de dealurile Munteniei, de umbra umedă de-acasă, de mirosul de prune şi mere. Este prima dată cînd simt prea-plinul călătoriei şi nostalgia lui „acasă”. 

(Fragmente din volumul "Meridiane subiective", în curs de apariţie)

Niciun comentariu: