vineri, decembrie 02, 2016

Cum să te înțelegi cu păianjenii - Ghidul Primului Contact




Cum ar fi să ne întîlnim cu o specie extraterestră inteligentă? Nu e o întrebare care să ne obsedeze, întrucît un astfel de eveniment nu s-a întîmplat niciodată. Vedem lumea în termeni de cauză-efect, perfecționîndu-ne comportamentul funcție de experiență. Totuși, n-ar trebui să fim atît de încrezători – dacă un lucru nu s-a întîmplat, asta nu înseamnă că nu se va întîmpla. Odată cu dezvoltarea gîndirii de tip științific (antrenînd schimbări tehnologice din ce în ce mai mari), am înțeles cît de multe pot fi locurile în care poate să se dezvolte viață (650 de milioane, numai în galaxia noastră – vezi ecuația Drake), cît de numeroase pot fi civilizațiile cu care am putea comunica (50 de mii, într-un timp de o sută de mii de ani). De asemenea, am conștientizat și cît de mari sînt distanțele cosmice, adevărate prăpăstii spațio-temporale, pe care nu știm cum să le trecem. Legile fizicii ne spun că sîntem „muști de-o zi, pe-o lume mică, ce se măsură cu cotul”. Astfel, între entuziasm și deznădejde, rămînem la fel de singuri, cu toate radiotelescoapele și ecuațiile noastre. Și ne întoarcem la viața de zi cu zi.

Dar nu toți! Există visători care își imaginează mereu Primul Contact. Scenariile lor se concretizează în teorii, în cărți, în filme. Întrebările pe care și le pun împing mai departe cunoașterea. Unul dintre acești temerari este Ted Chiang, scriitor american de science fiction. Specializat în informatică, laureat al premiilor Hugo și Nebula, Chiang este o voce puternică și originală, atît ca tehnică literară cît și ca idei abordate. Povestirea Story of your Life”, apărută în 1998, l-a inspirat pe cineastul canadian Denis Villeneuve, care ne aduce pe ecrane filmul “Arrival”, prezentat în România sub titlul “Primul contact”. Despre cele două produse va fi vorba în continuare – comparația ne va ajuta să luminăm mai bine meritele și scăderile fiecăruia. Demersul nostru își propune să ajute înțelegerea celui care cunoaște despre ce e vorba și, în egală măsură, să incite curiozitatea celui care nu știe. Pentru că, s-o spunem de la început, atît povestirea cît și filmul merită atenție.


Așadar, ce-ar fi dacă ne-am pomeni contactați de o specie extraterestră ? Filmul începe cu apariția a douăsprezece nave, pe tot globul, în care sîntem invitați să pătrundem. Evident că pasul întîi e ca armata să pună control pe situație, plasînd zonele în carantină, gestionînd contactul și cenzurînd informația transmisă marelui public. De ce evident? Pentru că omul privește străinul ca pe o amenințare. Sîntem o specie recentă, care a avut mulți dușmani. Inteligența ne-a servit primordial ca armă, așa încît ne e greu să credem că ar putea exista un tip de inteligență pașnică. Cînd vezi cum atîrnă deasupra casei tale o navă ca un munte zburător nu-ți vine să te duci acolo cu flori – din contră, fugi de mănînci pămîntul! Sau apeși pe butonul rachetei, dacă îl ai la îndemînă! Pînă la urmă, armata află că extratereștrii nu sînt agresivi – vor doar să ne observe. Dar există observație dezinteresată?

Din punctul acesta de vedere, povestirea lui Chiang e mai credibilă. Navele stau pe orbită, departe de vederea noastră, doar niște dispozitive de comunicare, Oglinzile, vin pe pămînt, diminuînd panica și haosul. De altfel, orice observator inteligent știe că prezența sa perturbă sistemul observat. Prin el însuși, Primul Contact devine Sfîrșitul Lumii Observate. Nu este strîngerea de mînă dintre doi egali ci stabilirea unui raport de putere. Este prima implicație filosofică a acestei situații. Și n-avem nevoie de teoriile lui Foucault (cel din “Surveiller et punir”) ca s-o înțelegem – e suficientă istoria colonizării Lumii Noi, unde conchistadorii, doar puțin mai avansați tehnologic, distrug imperiul inca. Chiar dacă nu se ajunge la Apocalipsă, hibridarea culturală pare inevitabilă. Pînă și extremele se înscriu în schemă.  În Picnic la marginea drumului”, extratereștrii ne ignoră, dar resturile trecerii lor ne transforma societatea. În „Sfîrșitul copilăriei”, Controlorii ne ajută să atingem un Punct Omega, transfigurarea umanității.


Să mergem mai departe. În povestire, observația extraterestră nu urmărește nimic. În film, pentru a exista o miză și un conflict, se presupune că alienii vor să ne împărtășească niște cunoștiințe ca să ne deșteptăm și, în viitor, să le ajutăm specia. Fac în așa fel încît să ne depășim xenofobia și să ne dăm mîna peste diferențe etnice, ca să putem pune cap la cap știința lor, spartă în douăsprezece. Mai logic ar fi fost să transmită întreg mesajul celei mai puternice națiuni – dar atunci n-am mai fi avut un film politic corect! Trecînd peste asta, ajungem în domeniul cel mai interesant – cum putem comunica cu o specie extraterestră? Răspunsul e unul singur – deprinzîndu-le limbajul. Am trecut cu toții prin asta, cînd am învățat limbi străine – ne-am străduit să reproducem niște grupuri de sunete, numite cuvinte, grupîndu-le în propoziții și fraze, după o regulă de compunere numită gramatică. Ne-am ajutat memoria cu liste de corespondențe – dicționare, vocabulare. E rețeta omenească de succes. Dar ce te faci cînd laringele extraterestrului (sau, mă rog, organul care îi ține locul) vibrează în frecvențe imposibil de imitat de către noi? În definitiv, nu putem cere tuturor speciilor inteligente să fi evoluat din primate. Avem dificultăți în a ne înțelege pînă și cu verișorii noștri, delfinii. Cum vom reproduce limba unor caracatițe sau a unor păianjeni ? Și cam așa arată Heptapozii cu care are de-a face dr Louise Banks, eroina poveștii. Niște coloși pe șapte picioare, cu ochi de jur împrejur, plutind într-o atmosferă lăptoasă. Scoțînd sunete de orgă, cîrîituri și alte alea. Ce e de făcut?

Evident, să-i determini să scrie. Și să stabilești un vocabular. Să arăți spre tine, să notezi pe o foaie de hîrtie cuvîntul "OM " și să arăți apoi spre ei, sperînd că au înțeles. Apoi să aștepți să-și scoată și ei stilourile extraterestre și să-ți dea un autograf! Dacă sînt inteligenți, treaba o să meargă. Dar cu surprize. Căci s-ar putea să scrie ideografic, cu hieroglife, cu mandale, nu literă după literă. Și chiar așa se întîmplă. Aici, filmul își ia partea leului – sînt superbe secvențele cu alienii ejectînd cerneală, care se grupează în forme circulare, de o stranie complexitate. De fapt, comparația cu cerneala sepiei nu e cea mai potrivită – Heptapozii par mai degrabă niște păianjeni, care secretă pînză fluidă, structură ce iute se destramă. Oricum ar fi, vei obține o serie de imagini, legate de un înțeles. Și apoi le vei stoca și le vei folosi, pe măsură ce construiești un vocabular din ce în ce mai bogat. De la obiecte vei trece la acțiuni, apoi la procese abstracte. Căci asta fac lingviștii. Dacă ai fi un fizician, munca ar fi similară, numai că, în loc de cuvinte și fraze, ai arăta mărimi, proprietăți și legăturile dintre ele, ai propune aritmetici, geometrii și algebre, ai enunța postulate și teoreme, în speranța că extratereștrii ar reacționa la ceva.

Pare simplu dar nu e. Mult mai mult decît ne dăm seama, limba dă seama de condiția umană. E suficient să gîndim ceva și vom realiza că folosim cuvinte – avem o voce interioară. Gîndurile ne sînt codificate fonologic. Dar cum gîndește un extraterestru care scrie hieroglife, mandale, fără nici o legătură fonetică? Noi înșirăm literele una după alta, de la început la sfîrșit, dinspre trecut spre viitor, pentru că liniaritatea temporală și cauzalitatea sînt principalele însușiri ale gîndirii noastre. Dar cum gîndește un extraterestru care știe de la început cum va arăta floarea scrisului său? Nu depinde de elementele componente și totuși se formează din ele, cam ca acele contururi de flacără ale textului unui caligraf arab. Noi sîntem ființe cu o simetrie liniară, cu emisfere cerebrale specializate, cu organe de simț plasate în cel mai înalt punct, privind în față, deplasîndu-ne preponderent în două dimensiuni, dînd și primind semnale pentru coordonarea cu ceilalți. Ne putem aștepta la același fel de gîndire pentru o ființă provenind din strămoși care au trăit în mare sau într-un gaz dens, cu mai multe emisfere cerebrale, cu ochi de jur împrejur? Nu. Este ceea ce demonstrează povestirea și filmul. Cu un plus de înțelegere pentru povestire, cu un plus de expresivitate pentru film.

“Universul fizic este un limbaj cu o gramatică foarte ambiguă. Fiecare eveniment fizic poate fi explicat în două exprimări total diferite, una cauzală, cealaltă teleologică, ambele valabile, ambele imposibil de invalidat, indiferent de complexitatea contextului. Cînd strămoșii oamenilor și ai heptapozilor au căpătat prima scînteie de conștiință, și unii și ceilalți au observat aceeași lume fizică, dar și-au analizat percepțiile în mod diferit. Viziunile asupra lumii au condus în cele din urmă la rezultatul final al acelei divergențe de abordare. Oamenii au dezvoltat un mod secvențial de percepție iar heptapozii au dezvoltat un mod simultan de percepție. Noi experimentăm evenimentele într-o ordine iar ei percep relația de cauză-efect dintre evenimente. Ei experimentează toate evenimentele în același timp și înțeleg finalitatea ascunsă care le unifică”.

Ce s-ar întîmpla dacă un om ar învăța mandalele străinilor? I-ar schimba asta gîndirea? Ar putea experimenta simultan trecutul și viitorul, fără să-și piardă liberul arbitru? Cum i-ar fi viața, relațiile de familie, moartea? Ar putea să schimbe lumea? Multe întrebări, care se nasc din ipoteza Primului Contact, întrebări la care filmul sugerează răspunsuri, în timp ce povestirea le formulează cu claritate. De aceea, recomand lectura după vizionare. Textul îl găsiți în antologia “Împărțirea la zero”, apărută la editura Nemira, în 2011. N-o să fie timp pierdut.

2 comentarii:

-X- spunea...

De unde se stie ca ipoteticii extraterestri ar fi non-violenti ?

Nu stiu de ce dar dintotdeauna mi-am inchipuit ca un extraterestru nu ar avea nevoie sa comunice verbal cu noi caci el, in viziunea mea, are capacitatea de a comunica pe calea gandului ;)

Multumesc ca nu m-ai uitat ;)

Cristian Cocea spunea...

Problema e dacă acel gînd e inteligibil pentru noi!