O zi fără tutun

Ziua mondială fără tutun este marcată din 1988, la propunerea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

S-au scris verzi şi uscate despre obiceiul fumatului. Ştim cu toţii cum a venit tutunul din colonii, cum un oarecare ambasador francez Jean Nicot a devenit celebru cît ai aprinde o ţigară, cum fumau indienii pipa păcii, cum tutunul a cucerit conservatoarele societăţi europene. În fine, cum fumatul a ajuns să sublinieze un anumit statut social. Şi constat cu tristeţe că astăzi, după aproape o jumătate de mileniu de fumat, românii sînt total afoni în chestiune ! N-avem, monşer, civilizaţia fumatului... Sau, dacă am avut-o cîndva, am cam pierdut-o... Vreţi o demonstraţie ? Tata mare, Dumnezeu să-l ierte, socialist din convingere, cu mustaţă în furculiţă şi baston, după fiecare defilare de 1 Mai îşi înfigea mahoarca muncitorească într-un portţigaret de cireş şi se lăsa fotografiat, alături de tovarăşi. Astăzi, sindicaliştii fumează „cu filtru”... Păi nu e asta o dovadă a slăbirii vînei naţiunii ? Este... Ce să mai zici de patroni ? În loc să învîrtească trabucul între degete, trabucul ăla gros, rulat pe coapse de fetele din Cuba, îi vezi că scot din pachet nişte „grisine” light, de-alea albe, şi mentolate pe deasupra ! Ruşine ! Nici poliţiştii nu mai fumează pipă, nici preoţii nu mai trag pe nas, nici răufăcătorii nu mai mestecă la tabac. Se fumează fără fason, fără ştaif, fără plăcere. Se trage din ţigară din disperare, maşinal, de foame. Cu alte cuvinte, se duce de rîpă nobila societate a pufăitorilor, ascultaţi-mă pe mine ! Şi eu m-am lăsat de fumat...