Un Paşte cu heavy metal

La cererea fanilor, cîteva pagini din jurnalul meu de Paşte... :)

Pregătiri şi off-road
Vineri, 2 aprilie. Bagaje, agitaţie, nervi. Plecăm la munte, la Avrig, pentru un Paști departe de lumea dezlănţuită. Am închiriat o cabană de vînătoare unde se va strînge tot neamul. Evenimentul le-a excitat pe gospodine, aşa încît portbagajele sunt pline cu bunătăţi – sarmale de post şi fasole bătută, fripturi de miel, porc şi pui, ciorbe acre de curcan (de dres după băutură), salate, zacuşti, legume, cozonaci, pască, tort! Ape minerale, ape plate, sucuri, bere, vinuri, ţuică, digestive!!! Doamne, este limpede că poporul tău dintre Carpaţi şi Dunăre a suferit de foame, străbătînd pustiul comunist, şi a intrat cu sechele în Ţara Făgăduinţei! Pun pariu că nu vom birui nici jumătate din crăpelniţa asta. Dar mai bine să rămînă decît să nu se-ajungă! Pe Dealul Negru, gropile au mai dispărut, semn de bună peticire, iar pe Valea Oltului se merge chiar tare. Ca de obicei la drum lung cu maşina, pun o piesă de teatru – acum se nimereşte să fie „Savonarola”, de Michel Suffran, o înregistrare din 1993 a Teatrului Naţional Radiofonic. Şi uite aşa, ascultînd rechizitoriul călugărului care a ars cărţile păgîne ale Florenţei, ajungem pe Valea Avrigului. Constat cu neplăcere că, pînă la cabană, trebuie să-mi bag Skodiţa pe nişte drumuri desfundate, prin pădure, unde noroiul ajunge la praguri. Dacă se opreşte motorul, trebuie să chem un tractor să mă scoată. Din fericire, nu se opreşte. Spuneţi-mi simplu: Asul Volanului!

Vin invadatorii…
Sîmbătă, 3 aprilie. Nu e soare dar e bine… Ne-am obişnuit cu atmosfera rustică, ba am tras şi un pui de somn la căldurică – avem sobă cu lemne, baie cu hidrofor (care trezeşte toată casa, că motorul e plasat la interior, sub scară!) şi veceu în fundul curţii. Rîul curge la o aruncătură de băţ, picură liniştea, suntem „în mijlocul nimicului”. E devreme, neamul doarme, ies un pic să ascult păsările. Wow! Mă simt dumnezeieşte. Dar… parcă se aude şi altceva!? Este un bocet, o tînguire de suferinţă, ca-n filmele de groază. Sunetul creşte, se limpezeşte. E Guţă, doamnelor şi domnilor, şi creaţia sa muzicală de mare excepţie. La casa de vis-a-vis, pustie pînă acum, sosesc musafiri – sunt vreo zece cocalari transilvani, cărînd după ei bere la pet şi difuzorul cu manele. Vor continua beţia toată ziua, cu strigături obscene şi muzică dată tare, fără să le pese de ploaie, de oboseală, de Ajunul Paştelui. Sunt tineri, aproape nişte copii. Asta e forma lor de distracţie. Iar noi, după frustrarea de rigoare, vom ajunge să ne resemnăm în faţa realităţii. Ce să le facem – să le dăm în cap? Păi nu zicea Seneca, atît de clar – frustrarea este ciocnirea dorinţei cu realitatea? O ciocnire care te duce, de cele mai multe ori, la nebunie. O ciocnire cu consecinţe dintre cele mai grave, dacă nu-ţi ţii cumpătul. Suprema înţelepciune este să ne împăcăm cu inevitabilele imperfecţiuni ale existenţei.

Mai avem o speranţă…
Duminică, 4 aprilie. În noaptea Învierii, am luat lumină de la … televizor, că suntem la 25 de km de orice aşezare. Am ciocnit ouă roşii, ne-am delectat cu o Fetească Regală din 2007, apoi am ieşit să privim cerul – neliniştitor de plin de stele, aşa cum luminile oraşului nu te lasă să-l vezi. Vecinii scandalagii s-au potolit, într-un tîrziu, răpuşi de băutură şi frig. În dimineaţa asta, unul dintre ei ne-a cerut scuze. Apoi a uitat – peste o oră, hărmălaia o lua de la început. Pentru că e cald, pregătim prînzul în curte. Munţii Făgăraşului scînteiază albi, în depărtare. Descopăr cu plăcere că sistemul audio de pe maşină poate să creeze o perdea sonoră prin care nu trece nici mama lui Guţă! Aşa că îmi iau un pic revanşa, delectîndu-i pe tinerii ardeleni (oameni serioşi, deh, nu ca Miticii din sud…) cu niscaiva AC/DC şi Rammstein, ceea ce-i face să cedeze rapid. Aha… Deci mai avem o speranţă – unde nu funcţionează educaţia şi nici coerciţia, folosim heavy metal!