sâmbătă, mai 21, 2011

Abecedarul Stambulului

- sau cum să citeşti un oraş pe litere –
Bizanţ, Constantinopol, Istanbul. Trei nume pentru un singur oraş, trei nume pe care, dacă le striveşti în cerul gurii, îţi lasă gust de măslină, scorţişoară, cafea. În această primăvară ploioasă, le-am rostit şi eu, alături de mii de alţi călători. Nici nu e departe. Drumul care, altădată, era făcut de domnii fanarioţi în zece zile, astăzi îţi ia 12 ore. Dornic să înţeleg mai bine Orientul, mi-am fumat pipa lîngă zidurile Seraiului Topkapî, am mîncat kebab la umbra Moscheii Albastre, m-am tîrguit pentru o cutie de table în Marele Bazar, în fine, m-am lăsat purtat de mulţime, căscînd gura de colo pînă colo, pe străzile în pantă ale Istambulului. Dar n-aş zice c-am reuşit să pricep mare lucru. Un oraş milenar este ca Dumnezeu – trebuie să-i spui numele pe litere şi fiecare dintre ele te va învăţa un atribut al Lui. Aşa că, vrînd-nevrînd, iată-mă scriind un Abecedar al Stambulului, ca să vă fac părtaşi la o experienţă aproape mistică.

Intrarea în Istanbul, la orele serii

Apeductul lui Valens

Înalta Poartă - intrarea în reşedinţa Marelui Vizir

A de la Arhitectură. Întins pe două continente, Istanbulul are 18 milioane de locuitori. De fapt, putem vorbi despre 27 de oraşe, legate prin reţele de transport, energie, apă şi canalizare. Provocarea ridicată în faţa edililor este evidentă. Iar ei se descurcă destul de bine. Intrarea în oraş, dinspre Edirne, se face printr-o autostradă cu opt benzi, peste care trec pasarele către cartiere, nu există intersecţii, nici semafoare, astfel că traficul este fluent chiar la orele în care lumea iese de la serviciu. Din periferie şi pînă în centru am făcut vreo 25 de minute. Şoferii conduc tare, dar sînt amabili şi te lasă să te bagi... N-am auzit claxoane, nici înjurături, nici blesteme. Transportul în comun e aglomerat, dar sînt multe maxi-taxi-uri, cărora turcul le zice „dolmuş”. În plus, în ultimii ani, s-a dat în folosinţă un metrou uşor, care, din 2012, va trece şi pe sub Bosfor, prin tunele săpate la o adîncime de 65 de metri. Oraşul este ridicat, ca Roma, pe şapte coline, astfel încît orice plimbare se lasă cu febră musculară. Se construieşte în draci, de la cartiere rezidenţiale pînă la zgîrie-nori. Pentru că stă pe o falie seismică, Istanbulul foloseşte betonul armat, spre deosebire de China, adepta clădirilor cu schelet metalic şi piele de sticlă. Multe imobile sînt goale, semn că şi aici s-a spart bula imobiliară, dar sectorul contrucţiilor a contribuit masiv la creşterea economică a Turciei. Mai ales în centru, terenul este scump. În consecinţă, casele sînt înalte şi înguste, lipite una de alta la stradă. Multe imobile sînt proprietatea cîte unei familii, care are la parter un magazin, la etajul întîi un atelier sau o făbricuţă, iar la etajele doi-trei apartamente. Din colonia grecească numită Bizanţ n-a mai rămas nimic, poate cîteva „capete de meduză”, ascunse în rezervoarele oraşului. Din construcţiile bizantine stă în picioare Sfînta Sofia, frumoasa biserică a Mîntuitorului din Chora, fragmente de zid constantinopolitan, apeductul lui Valens. Splendoarea imperială otomană se mai păstrează la Topkapî. În rest, Istanbulul de astăzi pare un oraş al negustorilor, fără un stil arhitectonic dominant. Cert e că lucrurile se schimbă cu o rapiditate uimitoare. Clădiri noi apar ca din pămînt, altele cad în paragină. Spre Taksim, frumoasele hoteluri în care a stat Nicolas Bouvier, în drum spre Samarkand, sînt în ruină. La anul, cine ştie? Între timp, pe Bosfor, vilele noilor paşale se înşiră ca mărgelele pe aţă.


Poduri peste Bosfor

Ceai de la mama lui Chivas

Palatul Dolmabahce - reşedinţa de sec. XIX a sultanilor

Vilele noilor beizadele

B de la Bosfor. O croazieră obişnuită pe Bosfor durează cam o oră şi jumătate. Asta dacă nu ai propriul yaht, pe care să-l scoţi în larg şi, cînd simţi că ai ajuns la loc prielnic, să ancorezi, să cobori velele şi să deschizi sticlele cu şampanie. Pe puntea vasului aglomerat care mă duce pe mine (şi pe alte sute de turişti) nu se servesc decît ceai şi cipsuri. Îl refuz pe mustăciosul negustor ambulant, pentru că am propriul "ceai", Chivas, camuflat strategic într-o sticluţă metalică. După cîteva înghiţituri, uit de lupta de clasă şi mă bucur de privelişte. Uite, acolo stă Hagi, îmi spune un vecin de bancă, are elicopter, ajunge la club în zece minute! Să-l cred, să nu-l cred? Aşa se scriu noile „1001 de nopţi”. Trecem pe sub podurile ce leagă Europa de Asia, lucrări inginereşti extraordinare, şi panorama malului estic al Bosforului taie răsuflarea. Palate, vile ascunse printre pomi înfloriţi, terase englezeşti şi localuri cu vedere la mare.

Moscheea Suleymanyie

Palatul Topkapî - intrarea în biblioteca sultanului

C de la caligrafie. Pentru că Islamul interzice reprezentarea fiinţelor umane, otomanii au dezvoltat o subtilă artă caligrafică, transformînd numele lui Allah şi versetele coranice în ornamente. La Istanbul există un mare Muzeu al Caligrafiei, unde poţi vedea principalele stiluri de scris, precum şi instrumentele specifice. Literele se întretaie, şerpuiesc, se înalţă la cer ca fumul de tămîie. Dar este suficient să mergi şi pînă în Marele Bazar, la Poarta Cărţilor, unde prosperă o adevărată industrie a reproducerilor după caligrafii celebre. Ai de ales dintre sute de cărţi sfinte, care de care mai frumoase. Cum nu înţeleg o boabă din această scriere, mă simt ca un analfabet în bibliotecă. Totuşi, găsesc un motiv de încîntare – sînt puse la vînzare copii ale vechilor manuscrise medicale arabe, cu planşele lor cu tot! E o anatomie fascinantă, la limita suprarealismului. Aici vezi cum sînt plasate organele interne, dincoace – din ce oase e compus scheletul. E înfăţişat şi un dinte cariat, în interiorul căruia sapă carii, iar nişte omuleţi răi chinuie nervul! Dar nu merită să rîzi – pe vremea cînd Avicenna folosea bisturie de aur, europenii trăiau în păduri şi operau cu toporul.



D de la dervişi. Dervişii rotitori, interzişi ca mişcare sectară pe vremea lui Ataturk, au revenit în actualitate. Mănăstirea lor (sau sala de dans), numită Mevlevihanesi, în Galata, atrage turişii care au auzit de Rumi, marele poet şi întemeietor al sectei. Rumi s-a născut în Afganistan, pe la 1200, şi a lăsat în urmă o operă imensă, de circa 25 de mii de distihuri, cuprinzînd învăţături şi povestiri, esenţa misticii sufite. Seamănă cumva cu parabolele hristice dar şi cu poemele haiku. Mi-am notat un vers de-al lui:

Astăzi de dimineaţă am cules în grădină
cîţiva trandafiri.
Mi-a fost teamă să nu mă vadă grădinarul.
L-am auzit spunînd uşor:
„Ce sînt florile?... Ţi-am dăruit întreaga grădină!”

La Mevlevi – linişte şi multe flori. Dervişii nu dansează decît într-o zi anume din lună, din păcate nu voi fi aici. Nu voi vedea cum apar, în linişte, purtînd lungile lor fustanele din cînepă, fesurile ţuguiate, nu voi fi martor la rotirea lor, din ce în ce mai accelerată, cu mîna dreaptă către cer, captînd fluxul de energie, cu cea stîngă către pămînt, dăruindu-l ţărînii, cu capul aplecat spre dreapta, nu voi suspina, alături de ei, cînd vor cădea la pămînt, extenuaţi. Se spune că Rumi dansa şapte zile şi şapte nopţi, ca într-o transă. Şamanism, stări alterate ale conştiinţei, călătorii către cer? Cuvinte. Simple cuvinte. Ca să înţelegi, trebuie să practici.

- va urma -

Un comentariu:

-X- spunea...

N-am venit sa-ti stric ordinea jurnalului bizantin :)

... dar nu pot sa nu spun cateva cuvinte despre Rumi, numele cu care a devenit cunoscut pentru europeni.
S-a nascut in provincia Balkh, mai exact in micul orasel Wakhsh, care la vremea respectiva facea parte din Persia.
Toata opera, cu exceptia unor versuri nesemnificative, a fost scrisa in limba persana.
Persanii il denumesc Mowlavi, sau si mai simplu Moulana/Mowlana.
Turcii insa stiu foarte bine sa scoata bani de pe urma lui. Konya, locul unde a activat si murit, a fost transformat in loc de pelerinaj pentru mistici.
De abia dupa moartea sa, fiul lui si alti invatacei (morid-ha in persana), au intemeiat respectivul ordin al 'dervisilor invartitori'.
Mowlavi, alias Rumi, nu a fost dervis in sensul strict al cuvantului, caci a fost casatorit si a avut copii.

Oricum, ti-am urmarit cu interes prima parte a jurnalului de calatorie.
Cu ocazia asta iti las si adresa noului blog caci, dupa cate observ, la tine in blogroll figurez cu adresa celui vechi.
Deci ma poti gasi aici : http://blogu.lu/exergy/

In 2007 la sediul ONU din New York a fost sarbatorit Rumi (Mowlavi). Delegatiei iraniene i s-a refuzat viza de intrare. No comment.
Inchei cu o poezie preferata. Asta drept felicitare pentru cartea recent publicata. Mi-e teama ca de acum incolo va trebui sa ma adresez cu apelativul Maestre :)

"Casa de oaspeti

Aceasta fiinta umana este o casa de oaspeti:
In fiecare dimineata, un nou venit.
O bucurie, o intristare, o josnicie,
O priza de constiinta trecatoare, toate apar
Precum un oaspete neasteptat.

Intampina-i si bucura-i pe toti!
Chiar daca sunt un grup de regrete,
Ce-ti zguduie violent casa golita de mobila.
Totusi, trateaza onorabil fiecare oaspete.
El te poate conduce spre o noua incantare.
Gandul intunecat, rusinea, rautatea,
Intampina-le la usa razand,
Si invita-le inauntru.

Fii recunoscator oricarui oaspete ce vine,
Caci fiecare a fost trimis
Ca un ghid de dincolo. "