Abecedarul Stambulului (III)

K de la kilim. De sute de ani, musulmanul are o biserică la purtător – kilimul. Cînd vine ora rugăciunii (şi vine de cinci ori pe zi), covoraşul este desfăşurat şi orientat spre Mecca, iar posesorul său îngenunchează şi se prosternează în faţa lui Allah. La Istanbul am intrat în cîteva magazine de covoare, de unde am plecat bolnav. Bolnav de culori, de motive decorative, de frumuseţe. Dacă vreţi să vă cumpăraţi un kilim, căutaţi-le pe cele din mătase (de la 70-100 de euro în sus), cu motivul „Pomului vieţii” sau cu „Cele trei lumini”. Dacă buzunarul e mai subţire, merge şi un covoraş din lînă – sînt la fel de frumoase. Ca să verificaţi dacă a fost lucrat manual, întoarceţi-l pe dos şi trageţi de fire – la cele lucrate de mînă se vede baza nodurilor şi firele nu ies, oricît aţi trage!

Intrarea în Palatul Dolmabahce

L de la Lux. Luxul turcesc se măsoară în tone. Tone de aur, tone de cristal. Le găsiţi pe toate în incinta palatului Dolmabahce, reşedinţa de secol XIX a sultanilor. Plictisit de pavilioanele Topkapi-ului, pe care le considera prea modeste, sultanul Abdul Medjid a angajat doi arhitecţi armeni, ca să-i ridice un nou Versailles, pe malul Bosforului. Cum Imperiul nu mai era ce fusese odinioară, construcţia a fost finanţată cu împrumuturi uriaşe de la bănci străine. Chiar şi aşa, nu s-a făcut economie la nimic – marmură, cristal de stîncă, aur, lemn nobil. În 1856, palatul era gata, iar sultanul îi primea pe ambasadorii occidentali uimiţi într-o enormă sală de ceremonii. Curios cum funcţionează mecanismele psihologice ale compensării – cu cît slăbeşte puterea unui suveran, cu atît e mai somptuos bîrlogul său! În ce mă priveşte, vizita la Dolmabahce mă lasă rece. Nu mi-a plăcut niciodată stilul baroc, dar barocul otoman e şi mai rău – unde occidentalul pune o pasăre, turcul pune două, să fie simetrie. Unde occidentalul varsă un corn al abundenţei, turcul răstoarnă o basculantă cu fructe şi flori. Urc celebra „Scară de cristal”, lucrată în rocă de Baccarat şi alamă, cu balustrade de mahon lustruit. Deasupra, un candelabru de patruzeci de tone revarsă o lumină solară. Pe pereţi, pictori modeste – marine, tabere de noapte. Tavanele, bogat decorate, sînt pictate în „trompe d’œil” – n-or mai fi ajuns banii pentru lambriuri.

Biserica Mîntuitorului din Chora şi superbele sale mozaicuri

M de la mozaicuri. Nu poţi înţelege Bizanţul şi arta creştină din mozaicurile rămase în Sfînta Sofia. Noroc că există Chora! Biserica Mîntuitorului din Chora, datînd din secolul al XI-lea, se ridică pe o colină din nordul Istanbulului, între Edirnekapi şi Cornul de Aur. Aici se păstrează unele dintre cele mai frumoase fresce şi mozaicuri bizantine. Chora este opera lui Theodor Metochides, teolog şi filosof, care a trăit în secolul al XIV-lea. Membru al elitei vremii sale, demnitar al Palatului, Metochides a refăcut şi a mărit edificiul, după invazia latină. Sub turci, Biserica a avut aceeaşi soartă ca a altor lăcaşe de cult imperiale – a fost transformată în moschee. Poate c-a fost bine, întrucît, sub straturile de var aplicate de otomani, mozaicurile s-au păstrat în condiţii relativ bune. Din 1948 încoace, arheologii de la Institutul American Bizantin le-au curăţit şi reparat, redîndu-le publicului. Sub privirea tristă a Mîntuitorului, scăldat de lumina ce se revarsă de sus, mă simt cu adevărat emoţionat şi nu-mi găsesc cuvintele.

În Marele Bazar

N de la negocieri. Lustragiul m-a urmărit prin mulţime şi n-am putut să scap de el. Desigur, văzuse că mă călcase cineva pe pantof şi acum îmi arăta insistent urma. Am cedat. În cîteva secunde, am ajuns în mijlocul unui vîrtej de unsori, cîrpe şi perii, apoi a urmat strălucirea. Voiam să-i dau două lire, cam patru lei, dar l-am văzut cum se schimbă la faţă. Amabilitatea s-a topit într-o mască a furiei, aşa că n-am scăpat fără cinci lire. Zece lei, pentru 20 de secunde de muncă. Cine o mai face ca mine, ca mine să păţească! Aviz amatorilor de cumpărături şi servicii la Stambul. Aici, preţurile nu sînt afişate, aici totul se negociază. În Marele Bazar, o nebunie de sunete, culori şi mirosuri, turcul te trage de mînă în prăvălie, îţi dă ceai, îţi vorbeşte în toate limbile pămîntului, îţi scoate banul din buzunar ca David Copperfield! Preţul lui trebuie împărţit la doi, cu neruşinare, şi nici atunci nu ştii dacă ai făcut o afacere. Ca în orice război psihologic, funcţionează linguşirea, tehnica „piciorului în prag”, descurajarea. Dacă n-ai nervii tari, mai bine nu te bagi. Am vrut să-mi cumpăr o cutie de table. Primul vînzător mi-a arătat una, bătută în sidef, la 250 de euro. Apoi, după ce m-a umilit, a încercat să-mi vîndă alta, din placaj. Al doilea, mai omenos, mi-a făcut un preţ bun pentru nişte table cît cutia de chibrituri. Abia cu al treilea am reuşit să negociez ceva convenabil, primind şi un cadou pe deasupra. Nu e exclus ca toţi trei să fi lucrat în echipă... În Bazarul de Mirodenii, te iau de cap aromele, parfumurile, feromonii. Dacă nu cumperi, eşti taxat automat de sărăntoc – „No money? No country! He, he, he!”. Dacă eşti vanitos – eşti pierdut. În Taksim, Lipscaniul este ridicat la puterea a treia. Bazar occidental, cu toate brandurile pămîntului. La ora 15.00, pe acolo mişunau mii de oameni, se frecau de tine, vorbeau tare. Cred că am făcut un atac de panică şi m-am retras în primul magazin. Acolo, ce să vezi? Era un mall, pe cinci etaje, de la nivelul străzii ÎN JOS!

O de la ospătării. În Stambulul turiştilor, mîncarea e scumpă. Cam de două ori mai scumpă ca la noi. Un pahar de bere Efes îţi scoate din buzunar 4,5 euro, o masă în doi – cam 25. Servirea e promptă, amabilă. Dar există şi ospătăriile. Cea mai bună mîncare o găseşti tocmai la ospătării, la „împinge tava”. Vinete umplute, frigărui de miel, legume gratinate, ciorbe şi baclavale, toate sînt proaspete. Iar preţurile coboară la jumătate.

P de la pisici. Pentru că Profetul iubea pisicile, otomanii le ocrotesc şi astăzi, aşa că le vezi oriunde în spaţiul public – alergînd prin grădinile moscheelor, frecîndu-se de picioarele muşteriilor din cafenele, dormind la umbra zidurilor milenare. Lumea le hrăneşte cu drag, iar ele fac ce ştiu mai bine – ziua se pisicesc iar noaptea poartă cruntul război cu legiunile şoarecilor. Pentru unul ca mine, care are pisici acasă, chestia asta a fost chiar o încîntare.

R de la rugăciuni. De cîteva ori pe zi, turcul este chemat la rugăciune, prin vocea muezinului. Din toate minaretele Moscheii Albastre (şi har lui Allah, are şase, ceea ce, în epocă, a fost privită ca o sfidare la adresa Meccăi) se revarsă o cîntare tristă – cerul îşi cere drepturile. Sigur, puţini mai sînt cei care se opresc şi îngenunchează. Totuşi, respectul faţă de locurile sacre s-a păstrat. Am intrat în trei moschei şi, în fiecare, am găsit curăţenie, linişte şi evlavie. Credinciosul vine, se spală în curtea interioară, se împrospătează, îşi scoate pantofii, intră în moschee şi se reculege. Apoi viaţa îşi reia cursul. Pînă şi turiştii par a se linişti, în contact cu eternitatea.

Sfînta Sofia

S de la „Sfînta Sofia”. Cea mai mare biserică a creştinătăţii, timp de 1000 de ani, „Sfînta Sofia” sau „Biserica sfintei înţelepciuni” se găseşte în piaţa Sultanahmet, faţă în faţă cu Moscheea Albastră. Ridicată în timpul împăratului Justinian, pe la anul 500, a fost considerată o minune a lumii bizantine. Legenda spune că Justinian ar fi exclamat, văzînd lucrările terminate: „Te-am întrecut, Solomoane!”, cu referire directă la Templul regelui iudeilor. Cred că e numai o legendă, însă Templul din Ierusalim ar încăpea lejer sub uluitoarea cupolă a bazilicii. Iubitorii celor ezoterice spun că „Sfînta Sofia” este o creaţie gnostică, un monument ridicat în cinstea atributelor feminine ale Divinităţii. Spiritul blînd se simte de cum intri – departe de rigoarea bolţilor gotice, „Sfînta Sofia” te cucereşte prin armonie, eşti ocrotit, parcă te-ai fi reîntors în copilărie, în braţele mamei. În zona nordică a edificiului, turiştii se înghesuie să vadă „Coloana Umedă”, un copac de marmură parcă transpirată. Aici şi-a rezemat capul Justinian, chinuit de-o migrenă cumplită, găsindu-şi pe loc vindecarea.

Seraiul sultanilor

T de la Topkapi. Seraiul sultanilor este o imensă grădină cu arbori seculari. Din loc în loc se ridică pavilioane de marmură şi lemn, bogat ornamentate. Nimic ostentativ, nimic înălţat – parcă este tabăra de corturi a unor nomazi care s-au oprit în stepă. Din loc în loc, fîntîni ornamentale înviorează aerul. Aici au venit domnii Balcanilor să-şi negocieze tronul, aici s-au perindat ambasadorii, aici se găseau comorile adunate din toată lumea. Diamante cît oul de porumbel, hangere împodobite cu smaralde, cutii de fildeş, vase, divane de aur. Într-o încăpere climatizată se păstrează sabia şi arcul Profetului, precum şi mîna lui Ioan Botezătorul, moaşte învelite în veşmînt de argint. În faţa acestor comori, te simţi deodată mic şi înţelegi cu cine s-au luptat strămoşii tăi. Un război asimetric, de cinci sute de ani, în care am pierdut mult mai mult decît sabia lui Ştefan cel Mare – am pierdut o bună parte din norocul acestui neam.

P.S. Şi asta, pentru prietenii din Pipa Club Bucureşti!