Abecedarul Stambulului (II)

Comerţ stradal la Istanbul

E de la economie. După indicatorii economici, Turcia n-a fost în recesiune. Dacă, în 2000, FMI o salva cu 20 de miliarde de dolari, acum ţara cunoaşte ritmuri de creştere economică spectaculoase, mai mari decît în Europa occidentală. Politicile conservatoare au încurajat exporturile, au redresat balanţa de plăţi şi au responsabilizat, cumva, o populaţie altădată obişnuită cu dulcea lenevie orientală. La Istanbul nu se cerşeşte. Toată lumea face cîte ceva. Pînă şi copiii străzii îţi oferă un pachet de şerveţele, nu-ţi cer bani pe gratis. Bulevardele sînt înţesate de vînzători ambulanţi, care te trag de mînecă, străzile laterale, coborînd către Marmara, sînt pline de prăvălii en-gros. Lumea duce sacoşe, baloturi, cărucioare. Se vinde şi se cumpără orice, dar nicăieri n-am primit bon fiscal (doar la casa de schimb). Asta nu înseamnă că evaziunea este în floare. Statul turc are altă politică fiscală, instituind impozite forfetare, funcţie de zona în care ai prăvălia, de suprafaţă, de tipul de activitate etc. Plăteşti o sumă fixă, an de an, şi nu te mai bate nimeni la cap cu controale şi şpăgi. În rest, eşti liber să te descurci, să vinzi sau nu, să prosperi sau să dai faliment. Nu există preţuri fixe, afişate, decît în puţine magazine, totul se negociază. Chestie de tradiţie... Premierul Erdogan a vrut să înăsprească fiscalitatea şi şi-a rupt dinţii. Mă întreb cum or arăta registrele fiscale turceşti. Totuşi, moneda naţională s-a stabilizat, e destul de puternică, semn că oamenii îşi plătesc contribuţiile la buget. Bazîndu-se pe forţa de muncă ieftină, Turcia s-a transformat într-o Chină a Orientului... Cît cîştigă un locuitor la Istanbul? Depinde. Contrastele sînt mari. În mediul bancar, salariul funcţionarului pleacă de la 2000 de dolari, ceea ce e bine. Seară de seară, la cîrciumi şi restaurante, poţi să-i recunoşti după costumele închise şi cravatele cu nodul lărgit. Mulţi sînt expaţi, lucrători în multinaţionale. În mediul muncitoresc, „lozul” e mai mic – o ajutoare de măcelar cîştigă 150 de dolari pe săptămînă, plus opt lire turceşti pe zi, pentru mîncare. Opt lire nu e mult – cu ei poţi bea un pahar cu bere lîngă Moscheea Albastră. Există o anumită cumpătare a consumului – din zece trecători, numai unul fumează pe stradă. De asemenea, consumul de alcool este descurajat.

Costume tradiţionale sau industrie kitsch?

F de la falsuri. Seară de seară, în faţa hotelului, venea un tip cu un balot în spate şi-l răsturna pe trotuar. Din el se revărsau zeci de genţi, iar omul striga: „Hai la Vuittoane, hai la Vuittoane! Ieftin, ieftin!”, spre bucuria trecătorilor, care şi le smulgeau din mînă. Scena se repeta la fiecare colţ, doar marfa era alta. Desigur, vorbim despre falsuri, despre replici ale mărcilor occidentale, însă multe dintre ele erau bine făcute şi din materiale de calitate. Văzînd preţurile de sute de ori mai mici decît cele ale produselor originale, te gîndeşti întîi cît de ieftină e mîna de lucru la turci şi apoi cît de snobi sîntem noi, vesticii!

Turnul Galata

G de la Galata. În secolul al XIII-lea, profitînd de slăbirea puterii bizantine, Enrico Dandolo, vicleanul duce al Veneţiei, a finanţat cruciada a patra, care a devastat Constantinopolul. Marele oraş a cunoscut jaful şi proasta guvernare, iar populaţia a migrat către satele din împrejurimi. În 1261, Constantinopolul a fost recucerit de împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul, cu sprijinul oraşului italian Genova, dornic să lupte împotriva rivalei sale, Veneţia. Ajutorul a cerut un preţ pe măsură – de atunci înainte, genovezii s-au aşezat la intrarea Cornului de Aur, înfiinţînd colonia Pera, iar în 1349 au ridicat un turn fortificat, înalt de 70 de metri, cu ziduri groase, imposibil de spart. Intrarea se făcea pe un pod cu lanţuri iar la etajul cinci se aflau mai multe tunuri. Astăzi, silueta inconfundabilă a Turnului Galata domină colina Beyoglu, iar turiştii sînt invitaţi la restaurantul de la etajul 8. La etajul 9 e cel mai tare club de noapte din zonă!
                                     
                                                            Vedere din Hipodrom

H de la Hipodrom. Mă plimb prin Hipodrom, vechiul loc al curselor de cai din Noua Romă. Pe vremea lui Constantin, aici se afla un stadion gigantic, de 100 000 de locuri, unde se celebrau jocurile publice. Din strălucirea imperială de-odinioară n-a mai rămas decît numele – Piaţa Cailor. Şi trei monumente – obeliscul egiptean, adus de la Luxor, din care se păstrează circa o treime, Coloana Şerpilor, mutată de la Delphi, în stare jalnică, şi Coloana lui Constantin Porfirogenetul. Străluceşte prin absenţă Coloana Cailor, care avea în vîrf patru armăsari de bronz. Aceştia au fost furaţi de veneţieni, în timpul cruciadei a patra, şi împodobesc astăzi Piaţa San Marco. Aşadar, romanii au luat de la egipteni şi de la greci, bizantinii – de la romani, veneţienii – de la bizantini. Şi turcii de la toţi. În timp ce turiştii se uită la frescele de la baza coloanei egiptene, înfăţişîndu-l pe împăratul Teodosius I, vînzătorii ambulanţi îi pîndesc de-aproape. Ţi-ar vinde orice – pînă şi Hipodromul, dacă l-ai cere.

Muzeul de Arheologie din Istanbul

Marsyas...

... şi inamicul său divin, Apollo

Sarcofagul lui Alexandru cel Mare

Doi stoici - împăratul Marc Aureliu şi subsemnatul...

I de la istorie. Bună potriveală! Istanbulul sărbătoreşte Noaptea Albă a Muzeelor, aşa că mergem glonţ la Muzeul de Arheologie şi Istorie, de lîngă Palatul Topkapi. Fondat în secolul al XIX-lea, muzeul cuprinde una dintre cele mai bogate şi spectaculoase colecţii de artefacte din lume, adunată de guvernatorii provinciali din toate părţile Imperiului Otoman. Ora 20.00. Curtea interioară este aproape pustie, aşa că mă pot uita în tihnă la sarcofagele de porfir ale primilor împăraţi bizantini. Ca la Luvru, aleg o singură colecţie, antichitatea greco-romană, favorita mea. Şi nu regret – de la bustul satirului Marsyas, pedepsit cumplit de zeul Apollo pentru c-a îndrăznit să cînte mai frumos ca olimpianul, pînă la statuia stoicului Marc Aureliu, piatra s-a transformat în carne. Triumful formei asupra materiei. În fine, mă odihnesc în faţa Sarcofagului lui Alexandru, piesa de rezistenţă a colecţiei. Ghidul spune că fabulosul mormînt a fost construit, de fapt, pentru regele Sidonului, în secolul al IV-lea î.Hr., însă friza îl înfăţişează pe Alexandru cel Mare. E fabulos. În plus, alături, privitorii pot vedea mumia regelui Abdalonymos al Sidonului, veche de 24 de secole!

Capul Meduzei, în Bazilica cisternă

J de la Justinian. Maxima dezvoltare a Imperiului Bizantin este legată de numele împăratului Justinian (secolul al VI-lea). Atunci, vulturul imperial îşi arunca umbra peste Siria, Palestina, Asia Mică, Grecia, Balcani, Italia şi nordul Africii. Despre Justinian şi Teodora, soţia sa, fostă curtezană, ca şi despre generalul lor, tracul Belizarie, s-au scris biblioteci întregi. Astăzi, numele lui Justinian se rosteşte mai ales cînd intri în Sfînta Sofia şi în bazilica Sf. Irina, ctitoriile sale. Eu îl pomenesc coborînd treptele Bazilicii cisternă, vast rezervor subteran ce se întinde pe sub parcul din vecinătatea Sfintei Sofia. Tavanul cisternei, lucrat în cărămidă, este susţinut de 336 de coloane, fiecare de peste 8 metri înălţime. Jos, stratul de apă are o jumătate de metru şi peştii înoată nestingheriţi. E răcoare, se aud picăturile şi fondul sonor – muzică clasică. Rezervorul alimenta Palatul imperial al lui Justinian. Se spune că, după un mileniu, turcii l-au descoperit întîmplător, observînd că localnicii săpaseră gropi în pivniţe, de unde scoteau apă. Caut coloanele cu capete de meduză, pe care bizantinii le-au luat dintr-un „nymphaeum”, un altar roman închinat nimfelor apei. Sînt la locul lor, de 1500 de ani!