Malthus, mai actual ca oricînd!

Vă povesteam despre un monument bizar, ridicat într-un orăşel american de cîţiva oameni cu bani, care au ţinut să rămînă anonimi. Monumentul este o carte de piatră, pe paginile căreia au fost săpate reguli de viaţă, în opt limbi de circulaţie mondială. Regulile şochează, pentru că ating chestiuni fierbinţi privind specia umană – relaţia cu mediul, modalităţile corecte de a face politică şi, mai ales, controlul demografic.

„Păstraţi umanitatea sub 500 de milioane. Ghidaţi reproducţia cu înţelepciune, îmbunătăţînd conformitatea şi diversitatea”, scrie pe „American Stonehenge”. Iar omul modern se înfioară, amintindu-şi de practicile eugenice naziste şi de mitul rasei superioare. Numai că, astfel, problema este prost pusă. Nu e vorba aici de o selecţie pe criterii etnice, nici de aruncarea în prăpastie a nou-născuţilor malformaţi, ci de un îndemn la raţiune. De la Malthus încoace, ştim că resursele cresc în proporţie aritmetică, iar populaţia – în proporţie geometrică. Astfel, ne confruntăm, mai devreme sau mai tîrziu, cu o alegere: ori lăsăm natura să rezolve problema aşa cum ştie Ea mai bine, prin foamete, războaie şi boli, ori, vorba lui Malthus, impunem un control al numărului populaţiei prin „restricţie morală”.

„În 1980, cînd aceste pietre au fost ridicate, cea mai presantă problemă mondială a fost necesitatea de a controla numărul populaţiei”, explică autorii monumentului american, într-un fel de „Ghid” de folosire. „În secolele recente, tehnologiile şi combustibilii abundenţi au făcut posibilă o multiplicare a umanităţii dincolo de ceea ce este prudent sau durabil. Acum putem prevedea epuizarea iminentă a acestor surse de energie şi epuizarea rezervelor mondiale de materii prime vitale. Controlul reproducerii noastre este necesar şi urgent. Aceasta va necesita schimbări majore în atitudinile şi obiceiurile noastre. Aproape fiecare naţiune este acum suprapopulată din punct de vedere al echilibrului perpetuu cu natura. Sîntem ca o flotă de bărci de salvare supraaglomerate confruntată cu o furtună ce se apropie. În Statele Unite ale Americii suprasolicităm serios resursele noastre pentru a menţine populaţia prezentă într-o stare de prosperitate. Distrugem terenurile agricole şi ne-am mărit periculos dependenţa de resurse externe de petrol, metale şi alte resurse non-regenerabile. Naţiuni precum Japonia, Olanda şi Haiti sînt chiar mai serios suprapopulate şi, prin urmare, în pericol mai mare. În aceste circumstanţe, reproducţia nu mai este o chestiune exclusiv personală. Societatea trebuie să aibă o voce şi o anume putere de direcţie în reglementarea acestei funcţii vitale. Dorinţele cuplurilor umane sînt importante dar nu supreme. Trebuie dată o considerare crescîndă intereselor actualei societăţi şi bunăstării generaţiilor viitoare”.

Ce s-a făcut în ultimii 50 de ani pentru controlul demografic? În 1950, populaţia mondială era de 2,7 miliarde de locuitori, în 1987 era de 5 miliarde, în 1990 de 5,3 miliarde, iar în prezent a depăşit 7 miliarde. În 2025 planeta va avea între 7,6 şi 8,5 miliarde de locuitori: 95% din această creştere va avea loc în ţările în curs de dezvoltare. China a introdus politica copilului unic în familie, încercînd să descurajeze natalitatea prin măsuri administrative şi economice, mai precis prin amenzi. India abordează fenomenul altfel, insistînd pe conştientizarea individuală – s-au deschis mii de centre care informează asupra contracepţiei. De asemenea, din considerente culturale, se practică avortul selectiv, tehnicile ecografice permiţînd identificarea fetuşilor de sex feminin. Cu toate acestea, populaţia creşte în continuare. Ţările islamice grupează a cincea parte a populaţiei mondiale, în majoritate tineri, şi nici măcar nu-şi pun problema contracepţiei. Africa numără 600 milioane de locuitori iar populaţia ei creşte într-un ritm de 30% pe an. Europa, cu puţin mai slab populată (530 milioane) are în schimb o rată a natalităţii de 0,22% pe an; în anul 2025, Africa şi Europa vor avea 1,5 miliarde, respectiv 550 milioane de locuitori. De aici, consecinţele logice – fluxuri de emigranţi, fundamentalism, urbanizare, state prăbuşite, molime, războaie tribale, tabere de refugiaţi. La rîndul lor, ţările bogate vor avea alte tipuri de probleme, legate de controlul emigraţiei, ascensiunea partidelor extremiste cu mesaj anti-străini, falimentul sistemelor de asigurări sociale şi pensii. Chiar democraţia va fi pusă în discuţie, odată cu înăsprirea luptei pentru resurse. Şi toate acestea pentru că nu sîntem capabili să impunem o conduită raţională instinctului de reproducere al speciei. Să sperăm că omul, maimuţă vicleană, va reuşi să pună la punct noi forme de exploatare a energiei, să dezvolte ferme în oceanul planetar şi să colonizeze cosmosul.

Nu s-ar putea şi altfel? Se pare că nu. Totuşi, în 1962, scriitorul britanic Aldous Huxley publica romanul „Insula”, în care descria societatea utopică din insula imaginară Pala. Aici, Părinţii Naţiunii, un Raja budhist şi un doctor englez raţionalist, porniseră tocmai de ideea că populaţia trebuie să se adapteze resurselor. Aşa că statul distribuia anticoncepţionale, gratuit, tuturor cetăţenilor – ţi le aducea acasă poştaşul! Iar cuplurile hotărau singure cînd să aibă un copil, cel mult doi. Acest mod de viaţă, cuplat cu dispreţul pentru societatea de consum, care produce şi aruncă milioane de lucruri inutile, asigura un echilibru spiritual de invidiat tuturor palanezilor. Dacă ştii că viaţa este suferinţă, aşa cum arată Budha, atunci de ce s-o sporeşti prin mofturi ale Eului? De ce să tînjeşti după mijloace, pierzînd din vedere scopurile? Palanezii preţuiau clipa prezentă, cu toată încărcarea ei inefabilă. Copiii creşteau în familii lărgite, formate din 10-15 cupluri, schimbînd mereu mediul, adulţii practicau mai multe meserii de-a lungul vieţii, proprietatea privată era respectată dar banii nu contau, nu exista o Biserică oficială, nici Armată, iar Statul avea cîţiva funcţionari. Dar asta rămîne literatură. Din păcate...