Mediul este mesajul - chiar şi la smartphone

Ştiu, ştiu... Sînt ultimul dinozaur din era comunicării, arhaicul ziarist care-şi cumpără abia acum un smartphone, ce mai... un paria digital! Da, însă asta poate fi şi un avantaj – privesc cu un ochi proaspăt obiectul de care voi sînteţi îndrăgostiţi pînă peste urechi. Şi s-ar putea să vă spun lucruri la care nu v-aţi gîndit.


Pînă la urmă, n-am mai rezistat şi mi-am schimbat anticul mobil cu o tabletă nou-nouţă. De două zile instalez, downloadez, optimizez. Am patru ecrane pline cu widgeturi de la Android şi tot mai vreau. Mi se afişează vremea la Piteşti şi-n Honolulu, am GPS şi social hub, poze cu faţa nevăzută a Lunii şi clipuri cu Shakira, mi-am integrat blogul cu facebookul şi cu tweeterul, scriu mesaje desenînd cu degetul şi un flux neîntrerupt de indici bursieri curge în partea de sus a ecranului. M-a luat deja o durere lejeră de cap dar nu mă las. Păi ce? E mai smart.. phonul ăsta decît mine? Pînă să clachez, mai am puterea să tastez următoarele.

Generaţie digitală, în urmă cu vreo 50 de ani, un strălucit profesor canadian, pre numele său Marshall McLuhan, lansa ideea că, în materie de comunicare, fiecare „medium” este propriul său mesaj. Adică? Adică există un stil al fiecărui mijloc de comunicare, un „weltschaung” (ca să folosesc cuvinte urîte…), o viziune asupra lumii care se imprimă asupra utilizatorului, indiferent ce-ar avea el de spus. Exemplu. Ca să descrie istoria Romei, istoricul Tit Liviu folosea, ca şi ceilalţi intelectuali ai timpului său, sute de tăbliţe de ceară, pe care zgîria literele, cu ajutorul unui stilus metalic. Cuvintele se scriau fără pauze, cu greutate, aşa că trebuia o gîndire limpede şi un stil concis. Munca dura o viaţă. În schimb, Voltaire putea să corespondeze destul de des cu ţarina Ecaterina – pene de gîscă, cerneală şi hîrtie se găseau oarecum din belşug. Ceea ce te împingea chiar la frivolitate. Mai tîrziu, tiparul a democratizat cuvîntul scris, scoţîndu-l din mănăstiri şi cancelarii, spre folosul negustorilor şi al revoluţionarilor de tot felul. Cînd scrii pentru ziar, ai două căi – dacă cititorii săi sînt interesaţi de Bursă şi preţul cerealelor, apoi musai să fi exact în informaţie (de-aici a apărut presa „gulerelor albe”). Dar dacă scrii pentru plebe, apoi musai să arzi cu totul (şi aşa se născu presa tabloidă). Într-o foaia populară, nu e loc pentru nuanţe – masele cer carne proaspătă, fie sub formă de vedete cît mai dezbrăcate, fie sub formă de politicieni înfieraţi şi demascaţi. Asta au înţeles-o bine jurnaliştii care au făcut Revoluţia Franceză, cu secretarul lor de redacţie cu tot, cel supranumit „procurorul felinarului”, pentru că-şi încheia invariabil articolele contra cutărui şi cutărui nobil cu drăguţul îndemn: „Spînzuraţi-l de felinar!”.

Comunicarea electronică vine cu alt stil, despărţind emiţătorul de rigoarea cuvîntului scris şi aducînd la receptor emoţia vocii şi a imaginii. Domnul McLuhan considera că radioul şi televiziunea transformă planeta întreagă într-un „sat global”, abolind distanţele şi oprind curgerea timpului. Tot el a teoretizat „temperatura” mediului, adică gradul în care mijlocul de comunicare în masă ne pune la lucru imaginaţia. După McLuhan, radioul este un medium cald, pentru că ne obligă să visăm cu ochii deschişi la cum arată omul a cărui voce o auzim. În schimb, televiziunea e rece, pentru că ne dă exces de informaţie, nerămînînd spiritului nostru nici un rest. Ca să foloseşti bine radioul, trebuie şi tu să fii „cald” – adică să-ţi modulezi vocea, să te joci cu intonaţia, cu emoţia. În schimb, la TV trebuie să fii „rece” sau „cool”. Orice grimasă, orice broboană de sudoare te pot trăda, sub gros-planul camerelor. De-aia Hitler a fascinat mulţimile cu discursurile sale „calde”, lătrătoare, transmise prin difuzor în toată Germania. De-aia JFK a electrizat alegătorii, în talk-show-uri politice, prin freza perfectă, faţa de pokerist şi manierele impecabile.

Computerul e pasul logic următor – el este şi ziar, şi radio, şi televiziune, gătite împreună, cu un sos gros de interactivitate. Este unealta supremă a democraţiei (sau a amestecării castelor, cum vreţi...), care îl transformă pe receptor în emiţător, pe cititor în editor şi pe obiect în subiect al cunoaşterii. Computerul nu mai e nici rece, nici cald, e versatil, e smart. Şi aci leg firul cu povestea smartphonului meu. O unealtă mai presus de altele, extrem de flexibilă, incredibil de prietenoasă. O sabie cu două tăişuri. De ce? Gîndiţi-vă... Ca s-o utilizezi, nu mai ai nevoie de cine ştie ce instrucţie. Sistemul de operare este intuitiv, bazat pe raportarea la Idei ca la Obiecte. Întinzi degetul, iei aplicaţia X, o pui în locul Y. O apeşi, ea funcţionează. Magie. Într-adevăr, tehnologia suficient de avansată nu mai poate fi deosebită de magie. Las la o parte chestia ameninţătoare că prea puţini ştiu cum funcţionează astfel de obiecte smart. Mai periculos e că nici nu-ţi mai pui problema asta. Ai un mijloc perfect, care te face să-ţi uiţi scopul. Un ciocan nu te fascinează, nu te joci cu el zile în şir, ca să-i descoperi posibilităţile. Baţi cuiul şi gata. Ei, cu smartphonul ajungi să uiţi că important e să comunici ceva celuilalt...

Încă un pic şi gata. Să mai spun ceva despre stilul acestor gadgeturi, care e acelaşi cu al întregii ere digitale. O anumită lipsă de etichetă, o repezeală a expunerii, un fel de voaieurism virtual... Alienare fericită. Asimilare de informaţie fără efortul de a înţelege. Google, loteria cunoaşterii, în locul bibliotecii. Pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă. Şi, peste toate, sîcîitoarea vorbă a unui înţelept din vechime – maeştrii se dovedesc întotdeauna în lipsa mijloacelor.