Viaţa unui om singur

Citesc „Viaţa unui om singur”, memoriile lui Adrian Marino. Apărută la cinci ani de la moartea criticului, cartea este mărturia lucidă şi amară a unui intelectual care s-a ţinut departe de găştile şi grupurile de influenţă din cultura română. Omul n-a făcut nici un efort ca să placă, în consecinţă i s-a răspuns cu vîrf şi îndesat – volumul e plin de amintirile insultelor, trădărilor şi persecuţiilor suferite, atît în închisoare şi la domiciliul obligatoriu din Bărăgan (Marino fiind ţărănist), cît şi după aceea, înainte şi după 1989. Memorialistul nu iartă pe nimeni, iar cititorul află cu stupoare despre arghirofilia lui George Călinescu, despre compromisurile lui Noica, despre jegul lui Nichita Stănescu… Jungla vieţii literare este prezentată pe larg, cu orgoliile, micimile şi impostorii ei, dar nu e neglijată nici „fauna” din închisorile politice – senatori şi deputaţi, activişti ai partidelor istorice şi legionari, cu toţii îmbătaţi de iluzia că „vin americanii” şi îşi vor relua posturile şi demnităţile! Securişti şi publicişti, poeţi şi orbeţi sunt prinşi în paginile „Vieţii…” ca într-un insectar. Şi, peste toate, se ridică teribila întrebare: e posibil să faci vreo ispravă culturală într-o ţară mică, într-o limbă de circulaţie restrînsă, în fundul Balcanilor? În aceste condiţii, prevăd că volumul acesta va fi ignorat de critică, ascuns de culturnici în fund de bibliotecă şi transformat în praştie, în mîna proştilor revanşarzi…