România, ca o partidă de poker

În negura manualelor noastre de liceu, istoria e prezentată ca o colecţie de date şi evenimente. Lipseşte explicaţia cauzelor acestor întîmplări. Lipseşte orice perspectivă de înţelegere – sociologică, spirituală, comparată. Măcar marxiştii o ţineau una şi bună – lupta de clasă e motorul istoriei. Noi, la 20 de ani de la căderea regimului Ceauşescu, nu putem să oferim tinerelor generaţii decît o grămadă prăfuită de ani şi zile. Cum să memorezi aşa ceva? De exemplu, construcţia statului modern România e redusă la Unirea mică a lui Cuza (24 ianuarie 1859) şi la Unirea Mare, din decembrie 1918. Două date, ca doi stropi de apă din Dunăre, unul luat de la Cazane, altul din Deltă… Pe baza lor, pot spune cum arată fluviul? Nu se suflă un cuvînt în cărţile tinerilor noştri despre activitatea francmasonică a paşoptiştilor, despre influenţa republicană şi atee a Marelui Orient al Franţei asupra radicalilor din Partida Naţională, nici despre cezarismul regimului Cuza. Nu se pomeneşte nimic despre „chestiunea evreiască”, afluxul masiv de alogeni din Galiţia şi Ucraina, despre presiunile făcute asupra lui Carol I de lobby-ul israelit pentru acordarea cetăţeniei acestor emigranţi, despre lupta lui Ion Brătianu cu Rusia (şi despre cele trei atentate împotriva sa), nici despre jurnalismul politic al conservatorului Mihai Eminescu. Fără înţelegerea minimală a acestor lucruri, cum să-ţi explici miracolul construcţiei politice numită România, făcută de un grup restrîns de oameni de geniu, care au riscat enorm şi au cîştigat la cacealma, în partida de poker cu marile puteri?