SF, un gen proteic

Am dat gata antologia lui Gardner Dozois, vol. 5, şi vă spun că merită - este una dintre cele mai bune. Mi-au plăcut "Acolo unde cresc merele aurii", de Kage Baker, o credibilă aventură marţiană, "Front de şoc", de Gregory Benford, descriere minuţioasă a lumii radioastronomilor, precum şi şocanta "Abisul de gheaţă", de Jay Lake şi Ruth Nesvold, îmbinînd frumos politica şi exo-biologia. Dar vîrfurile mi s-au părut "Soţia djinului", de Ian McDonald şi "Julian - o poveste de Crăciun", de Robert Charles Wilson, ambele scrise excelent, aproape mainstream. "Soţia..." e o poveste barocă, în stil Ramayana, în care djinii sînt IA-urile vedete dintr-o Indie a viitorului, extrem de complexă (se vede gheara lui McDonald, cel atît de atent la detalii, capabil să descrie civilizaţii exotice - vezi şi "Necroville"). "Julian..." parcă ar fi noile aventuri ale lui Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, într-o Americă post-holocaust, rurală şi bigotă - înţeleg că e doar începutul unui roman. Oricum, Wilson mă cucerise definitiv cu primul volum din "Turbion"... Uite că science fiction-ul e proteic, capabil să folosească hainele altor genuri literare, păstrîndu-şi însă caracteristicile specifice - de exemplu, coerenţa lumilor imaginate şi vertijul intelectual. Ah, da... antologia are şi părţi mai slabe - de exemplu, "Casa de dincolo de cerul vostru" (nu fac efortul de a scrie de cine...) mi s-a părut, cel mult, un stupid exerciţiu suprarealist.