Statele Unite Ingrate ale Europei

31 martie 1991 –Tratatul de la Varşovia îşi încetează oficial existenţa.

Semnăturile puse de preşedinţii noilor democraţii est-europene pe actul de dizolvare a tratatului de la Varşovia recunoşteau formal prăbuşirea puterii Uniunii Sovietice, proces început în 1989. Lumea rămînea agăţată într-un singur punct de sprijin – America, un conglomerat economico-militar, o oligarhie bine temperată prin control democratic, manager planetar capabil să intervină oriunde pentru apărarea unor valori şi a unor interese precise. Retragerea Rusiei din Polonia şi din Statele Baltice năştea un vid de putere. De aproape două decenii, în acest spaţiu, scăpaţi de îmbrăţişarea sufocantă a Ursului de la răsărit, arhitecţii franco-germani moşesc Statele Unite ale Europei, la început o piaţă comună a bunurilor, serviciilor şi a forţei de muncă, cu o monedă unică, mai apoi o federaţie de state, cu instituţii supra-naţionale. Un pol de putere economică, desigur, însă o structură oportunistă ce se sprijină pe puterea militară americană, prin intermediul Tratatului Atlanticului de Nord. În ultima vreme, negustorii Europei Unite, adepţi ai compromisului şi ai negocierii, au observat un lucru îngrijorător – SUA îşi iau în serios rolul de manager planetar, care ştie ce este Binele şi Răul, şi le cam strică jocurile, vezi războiul din Irak. În aceste condiţii, politicienii de la Paris şi de la Berlin s-au grăbit să condamne acţiunea americană. Protestul lor, pe care mulţi îl consideră întemeiat, este cel mult ingrat – fără sacrificiile americane din secolul al XX-lea, Europa ar fi fost nazistă sau comunistă în integralitate ! Dar politica externă nu e domeniul recunoştiinţei ci al calculelor reci, ţinînd de interese de stat.

O gafă regală

30 martie 1945 – S-a născut Eric Clapton, solist vocal şi instrumental britanic.

Nu e glumă, dar e bună… Cică la palatul Buckingham, regina Elisabeta a II-a a invitat 500 de celebrităţi ale scenei, într-o acţiune grandioasă de PR, semn de recunoştiinţă a Coroanei pentru industria muzicală britanică, una dintre cele mai bănoase ramuri economice din Insulă! Cu aerul său de bunicuţă zăpăcită, a trecut de la unul la altul, în timp ce majordomul îi sufla, la ureche, numele invitaţilor. Reverenţe, plecăciuni, zîmbete... După vreo jumătate de oră, regina se trezeşte faţă în faţă cu doi pletoşi, cam trecuţi de prima tinereţe. Erau legendarii Jimmy Page de la „Led Zeppelin” şi Brian May de la „Queen”. La care Suverana se trezeşte întrebînd: “Cu ce vă ocupaţi?”. Înăbuşindu-şi rîsul, Brian May i-a amintit reginei că el este cel care a deschis concertul Golden Jubilee, la cea de-a 50-a aniversare a încoronării Majestăţii Sale, în 2002, unde a cîntat “God Save The Queen”, pe acoperişul Palatului Buckingham. “A! Dumneavostră eraţi!”, a exclamat regina. A venit şi rîndul lui Clapton. Zîmbind subţire, Mister Slowhand aştepta. “Cîntaţi de mult timp la chitară?”. “Păi, de vreo 45 de ani”, a răspuns celebrul chitarist. Trecuseră deja 40 de minute. Deodată, uşile sălii de recepţie s-au deschis şi a apărut o fată obraznică. Era Geri Halliwell, fostă membră a formaţiei Spice Girls, căreia „i se rupsese” de protocol. „Pe tine te ştiu!” a zis regina.

O brută numită Lavrenti

29 martie 1899 – S-a născut Lavrenti Beria, şeful NKVD-ului (serviciul de represiuni politice din vremea lui Stalin) (m. 23.12.1953)

Şefii serviciilor secrete din toată lumea nu sînt tocmai nişte democraţi – fatalmente, activitatea lor se desfăşoară în umbră, departe de curiozitatea mass-media şi de opinia publică, sfidînd uneori chiar clasa politică a ţării respective, care încearcă mereu să le mai taie din putere, prin mecanisme de control. În această lume a secretului, a fi paranoic reprezintă regula supravieţuirii, nu excepţia. Suspiciunea permanentă, trasul cu ochiul pe gaura cheii, acţiunile de la marginea legii marchează cele mai puternice caractere iar pe cele mai slabe le sminteşte de-a dreptul. Aşa că să dăm crezare biografilor lui Beria cînd ni-l descriu ca pe o brută – e foarte posibil să nu exagereze deloc ! Un om în gri, cu pince-nez de aur, cu capul mare, avînd mereu o privire bănuitoare, de bufniţă prevestind moartea… Un bărbat corpolent, care-şi găsea satisfacţia sexuală numai violînd fetiţe… Un dependent de medicamente, biciuindu-şi cu droguri sistemul nervos… Un ucigaş în slujba lui Stalin, care a transformat Ohrana ţaristă într-un serviciu secret înspăimîntător, capabil să înăbuşe revolta politică… Un teoretician al “Psihopoliticii”, complex de tehnici psihiatrice şi propagandă în stare să înnebunească o naţiune întreagă… O victimă a mecanismului monstruos pe care el însuşi îl crease, ucis prin împuşcare în decembrie 1953. Ce destin ! Vorba romanilor: destinul omului este caracterul său…

Un scriitor candidează la preşedinţie

28 martie 1936 – S-a născut scriitorul peruvian Mario Vargas Llosa (romanele: “Oraşul şi cîinii”, “Conversaţie la Catedrala”)

În 1990, Llosa era o voce respectată a intelighenţiei peruviane. Romanele sale făcuseră înconjurul lumii, demontînd lucid mecanismele fanatismului şi ale dictaturilor latino-americane. În sprijinul său se ridicaseră numeroase voci, cerînd să i se acorde Premiul Nobel pentru literatură. Călătorise în Statele Unite şi URSS, fusese preşedinte al PEN Clubului, saloanele literare de la Paris îi erau deschise. Şi iată-l pe scriitor tentat de politică. Opoziţia îi propusese la preşedinţie ! Părea că totul îi era favorabil, în luptă cu un japonez obscur, unul Fujimori (cum mama dracului ajunsese un japonez să candideze în Peru, aflaţi din memoriile lui Llosa, intitulate “Peştele în apă” !). Scriitorul şi-a început campania încrezător în steaua sa. Avea resurse, avea valori morale, avea idei. Liberale. Dorea prosperitatea ţării sale. Zicea: “Internaţionalizarea vieţii moderne –tehnica, piaţa, capitalul – oferă oricărei ţări, chiar şi uneia mai mici şi mai puţin bogate în resurse naturale, posibilitatea unei dezvoltări rapide, dacă acceptă deschiderea spre lume şi îşi organizează economia, stimulînd concurenţa”. Oamenii îl ascultau cu gura căscată, o gură, e drept, cam ştirbă. Llosa continua – nu redistribuirea bogăţiei e cheia prosperităţii ci creerea de noi bogăţii, ca să avem ce distribui. Oamenii începeau să plece – se auzise că Fujimori dădea nişte ajutoare, să nu le scăpăm ! Scriitorul nu băga de seamă – trebuie ca statul să elimine monopolurile ce vă împovărează pe toţi (în acest punct, finanţatorii se strîmbau şi îşi chemau şoferii), iar poliţia trebuie să vă apere (generalii dădeau din cap, gîndindu-se că nu e bine să te pui cu ăia de la “Sendero luminoso”, gherila marxistă…). În fine, Llosa încheia discursul, proslăvind libertatea. Apoi privea în jur – era singur. Fujimori fusese ales preşedinte… Peru votase mituri, resentimente, promisiuni, nu idei ! Peru sau România ? Nu mai ştiu exact…

Punk

27 martie 2000 – A murit, la 57 de ani, cîntăreţul şi compozitorul Ian Dury, autorul imnului erei punk “Sex and Drugs and Rock'n Roll”

Prea tineri ca să fi prins revoltele studenţeşti din ’68, prea mediocri ca să-i doboare din topuri pe „ţarii” rock-ului ca Eric Clapton sau Robert Plant, mulţi anarhişti britanici şi germani ai anilor ’80 au pus mîna pe chitară ca pe topor şi au plecat să-şi facă dreptate. Scenă le-au fost halele industriale dezafectate de recesiune, cu geamuri sparte şi resturi de la sudură, apoi cluburile obscure de periferie, mîzgălite de graffitti neo-naziste. Toată pleava oraşelor le-a fost public, deschizînd sticlele de bere cu dinţii, ţopăind pînă la epuizare, purtînd insigne şi accesorii de prost gust. Toţi aceia care ştiau să scoată trei acorduri au devenit vedete şi şi-au spus punk-işti, vopsindu-şi părul în verde şi ridicîndu-l în „creastă de cocoş”, lipindu-l cu zahăr. Au înjurat-o pe Regină, au cerut venirea Anticristului, au zguduit somnolenţa marilor oraşe, au răvăşit buna-cuviinţă şi, cînd publicul devenea prea înfierbîntat, i-au dat „duşul”, aruncînd în sală găleţi cu apă rece. Grobiani sinceri, dezaxaţi fără complexe, punk-iştii aduceau un vînt rece şi proaspăt în saloanele rock-ului manierizat. De aceea, mulţi oameni din cetatea muzicii şi-au regăsit tinereţea şi s-au amuzat alături de anarhişti, încurajîndu-i în cronici favorabile, ca pe nebunii familiei. Numai că, atunci cînd a început să curgă sînge, la propriu, în concerte şi, mai ales, pe străzile din jurul localurilor, societatea şi-a alarmat sistemele de siguranţă – punk-iştii au ajuns în beciurile poliţiei iar muzica lor n-a mai fost promovată, trecînd, încet, în uitare. Mare pagubă...

Cavalerii noii Mese Rotunde

26 martie 1902 – A murit Cecil Rhodes, unul dintre părinţii fondatori ai Imperiului Britanic (n. 5.07.1853)

Fiu al unui vicar din Bishop Stortford, Cecil Rhodes s-a lansat în afaceri de la 26 de ani, împreună cu fratele său, exploatînd o fermă de bumbac în Africa de Sud. Curînd, cei doi se vor lansa în afaceri cu diamante, finanţaţi de bancherii familiei Rothschild, ajungînd să controleze 90% din producţia mondială de piatre preţioase ! Averea lui Rhodes creşte exponenţial, omul începe să investească în minele de aur recent descoperite din Transvaal, norocul îi surîde şi, curînd, ajunge să stea pe un munte de bogăţii. În 1890, regina Victoria îl numeşte pe Rhodes guvernator al coloniei de la Capul Bunei Speranţe, colonie care, peste ani îi va purta numele. În 1902, Rhodes moare, în urma unei boli cardiace, şi are parte de onoruri publice, societatea britanică socotindu-l un filantrop, datorită burselor şi donaţiilor făcute. Ceea ce puţini oameni din epocă ştiau, iar acum apare la suprafaţă, datorită investigaţiilor jurnalistice, este faptul că Rhodes s-a ocupat şi cu altceva decît afacerile – el a fost mentorul unei societăţi secrete, aristocratică şi exclusivistă, numită Masa Rotundă, după legenda regelui Arthur. Cavalerii noii Mese Rotunde, bancheri, industriaşi, intelectuali şi politicieni, aveau un scop précis – să reclădească măreţia Imperiului Britanic, pînă la recîştigarea puterii în “colonia răsculată”, Statele Unite ale Americii ! Pentru acest scop, Rhodes a pus la bătaie resurse financiare şi inteligenţă nelimitată, înfiinţînd o reţea de companii şi institute universitare, întinsă peste cele două maluri ale Atlanticului. Sigur, obiectivul nu a fost atins, însă Masa Rotundă a legat pentru o sută de ani politica externă britanică de cea americană, iar banii lui Rhodes au finanţat, printre altele, programul nuclear al SUA, schimbînd faţa lumii moderne.

Buna Vestire, Buna Rostire

“Bucură-te, cea ce esti plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântată eşti tu, între femei” i-a spus Arhanghelul Gavriil unei fecioare, în urmă cu două mii de ani, iar Vestea cea Bună continuă să ne înfioare şi să ne uimească şi astăzi. Îngerul a continuat: “Şi iată vei lua în pîntece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus”. La nedumerirea Mariei, cum se va întîmpla aceasta, întrucît nu ştia de bărbat, arhanghelul Gavriil i-a zis: “Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfîntul care Se va naşte din tine, Fiul Lui Dumnezeu Se va chema.”. Iar Fecioara a acceptat minunea care, întîmplîndu-se, a rupt firul istoriei. Din păcate, omul modern nu stă prea mult să mediteze asupra acestui mister. Dacă ar face-o, ar înţelege, poate, că a fi Bine Cuvîntat înseamnă a fi pătruns de energie ordonatoare, de Lumină, de Limbajul lui Dumnezeu, cel care a creat lumea din litere rostite. Mistica i-o spune clar, dar şi ştiinţa a început să silabisească Vorbele Creatorului, în cosmos - prin legile fizicii, în microcosmos - prin structura ADN şi genomul uman. În acest fel, omul modern s-ar lămuri că minunea imaculatei concepţiuni nu e mai mare decît naşterea Lumii din haos !

O armură pentru SRI

24 martie 1990 – A luat fiinţă Serviciul Român de Informaţii (SRI) care îşi definea drept obiectiv asigurarea securităţii naţionale a României prin mijloace specifice.

Dacă, la începuturi, Serviciul Român de Informaţii a fost privit cu suspiciune, întrucît exista bănuiala că “reciclează” foste cadre ale Securităţii, odată cu trecerea timpului vocile critice au scăzut ca intensitate. E un semn de normalitate – pe de-o parte, în 18 ani, comunitatea de informaţii s-a profesionalizat, lăsînd în urmă scandaluri precum “Terasa Anda” sau “Căpitanul Soare”, pe de alta – societatea civilă s-a maturizat şi acceptă, azi, fără discuţie, că serviciile secrete au rolul lor în democraţie. Fără îndoială, noii ofiţeri din SRI nu pot fi comparaţi ca mentalitate cu securiştii lui Ceauşescu – ei s-au format într-o societate deschisă, în care pluralitatea opiniilor politice şi libera exprimare sînt regula, nu excepţia. Ca să nu mai vorbim din punctul de vedere al informaţiilor şi al pregătirii specifice ! Nici nu s-ar putea altfel – situaţia strategică e mult mai complexă decît în anii Războiului Rece, iar tehnica a evoluat inimaginabil, astfel încît agenţii secreţi trebuie să ţină pasul. Nici măcar naţionalismul nu mai poate fi imputat tinerilor ofiţeri SRI – au văzut prea bine cît valorăm în jocurile marilor puteri, ca să devină realişti şi pragmatici. Un singur lucru cred că-i face vulnerabili. Sînt prea multe tentaţiile din jur şi prea materialistă lumea pe care o au de apărat. Au nevoie de o armură – spiritul elitei...

Ce multe lucruri depind de-un vot…

23 martie 1917 – Proclamaţia regelui Ferdinand I, prin care promitea ţăranilor pămînt şi vot universal

Pentru cei de azi, ideea de vot universal, liber, secret şi egal pare de domeniul evidenţei. Istoria ne arată, însă, că n-au trecut nici o sută de ani de cînd Regele Ferdinand Întregitorul promitea ţăranilor (80 la sută din populaţie în 1920), cei care duceau greul Primului Război Mondial, că vor putea să-şi aleagă parlamentarii. Ce fusese înainte? Aşa numitul vot cenzitar, pe colegii, în care campaniile electorale se desfăşurau exclusiv în oraşe, ţărănimea votînd în colegiul al III-lea, prin delegaţi. Sistemul electoral cenzitar permitea ca un candidat să-şi viziteze, practic, toţi alegătorii din circumscripţie, care se ridicau la cîteva sute. Istoricii spun că rezultatul votului era dinainte ştiut, deoarece, de fiecare dată, guvernul care organiza alegerile ieşea învingător. Ce a fost după Marea Unire? Prin acordarea votului universal, numărul alegătorilor a crescut la cîteva milioane, un candidat fiind ales de 50.000 de cetăţeni, în majoritate ţărani. Lupta s-a mutat de la oraş la sat. Politicienii au fost obligaţi “să pună osul la muncă”, făcînd lungi turnee electorale, să ţină zilnic zece-cincisprezece discursuri, în trei-patru sate. Puterea nu mai era sigură că iese “cine trebuie”, întrucît nu votau numai funcţionarii din aparat ci şi opincarii – or, cei din urmă erau mai greu, dacă nu imposibil, de controlat. Şi încă un lucru – de la vot erau excluse femeile, o măsură la care unii se gîndesc cu nostalgie şi în ziua de astăzi…

Blestemul Templierilor

22 martie 1312 – La cererea regelui Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos, Papa Clement al V-lea a desfiinţat Ordinul Templierilor, ale căror bunuri au trecut în stăpînirea regelui.

La începutul secolului al XIV-lea, Filip al IV-lea, rege de o frumuseţe legendară, domnea peste Franţa ca stăpîn absolut. Biruise trufia războinică a marilor feudali, îi biruise pe flamanzii răzvrătiţi, îi biruise pe englezi în Aquitania, biruise pînă şi papalitatea, pe care o adusese cu de-a sila la Avignon. Înaltele curţi de judecată erau la porunca lui, sinoadele în solda lui. Ideea naţională sălăşluia în capul regelui acestuia liniştit şi crud pentru care raţiunea de stat era mai presus de orice. Sub domnia lui, Franţa era mare şi francezii - nenorociţi. O singură putere îndrăznise să-1 înfrunte: ordinul suveran al cavalerilor templieri. Această uriaşă organizaţie militară, religioasă şi financiară totodată, îşi trăsese gloria şi bogăţia din cruciade. Templierii inventaseră biletul bancar la ordin şi cecurile de călătorie, impulsionaseră construcţia catedralelor în toată Europa şi învăţaseră de la arabi. Mai mult, unii spun că vasele templierilor navigaseră peste Atlantic, atingînd America înaintea lui Columb, de unde se întorseseră încărcate cu argint. Oricum ar fi fost, independenţa templierilor îl neliniştea pe Filip cel Frumos, iar averile lor uriaşe îi aţîţau lăcomia. Puse la cale împotrivă-le cel mai mare proces de care îşi aminteşte Istoria, căci procesul acesta cuprinse aproape cincisprezece mii de acuzaţi şi, în cei şapte ani cît ţinu, fură săvîrşite toate ticăloşiile, culminînd cu arderea pe rug a Marelui Maestru. În mijlocul flăcărilor, Jacques de Molay întinse o mînă uscată ca o gheară şi-l blestemă pe regele cel frumos, pînă la a şaptea spiţă. Blestemul se împlini… dar asta e deja altă poveste.

Copiii străzii

21 martie - Ziua internaţională a copiilor străzii (declarată prin rezoluţia Forumului Internaţional “Prietenii copiilor străzii”, desfăşurat la Varşovia, în martie 1998)

Copii ai nimănui, îmbrăcaţi ca vai de lume, adunînd mîncare din gunoaie. Copii puşi să cerşească, copii dormind în canale, drogîndu-se. Sînt imagini de zi cu zi, nu numai în Africa sub-sahariană, zonă a foamei endemice şi a haosului politic, nu numai în Asia supra-populării şi a mizeriei ci şi în ţările Europei de Est, ieşite de sub dominaţia comunistă. Îmi este imposibil să înţeleg cum statele în care există guverne şi se plătesc impozite îşi permit să închidă ochii la o asemenea tragedie. Chiar dacă acceptăm darwinismul social, teoria care ne spune că vor exista mereu oameni incapabili, economic şi emoţional, să-şi crească odraslele, e de neconceput ca statul să nu găsească resurse pentru integrarea socială a copiilor străzii ! Se pierd generaţii întregi, se irosesc energiile naţiei ! Una din două – ori controlăm fenomenul demografic în funcţie de resurse, precum chinezii, care au adoptat un program sever de reducere a ratei natalităţii, ori ne dăm peste cap să găsim resurse şi pentru aceşti copii ai străzii, cerînd ajutor internaţional ! Naţiunile Unite dar şi organizaţii umanitare, de tip privat, au demonstrat deschidere în această chestiune. Să fim cinstiţi – în România, soarta copiilor străzii s-a mai îmbunătăţit faţă de anii trecuţi. Dar e prea puţin. Poate că autorităţile ar face bine să ceară şi comunităţilor locale fonduri pentru case de copii – nu cred că românii au inima împietrită ca să nu contribuie cu bani, după puterile fiecăruia…

Privatizarea terorii

20 martie 1995 – A avut loc atentatul terorist din metroul din Tokio, organizat de secta Aum, soldat cu 12 morţi şi 5.500 de răniţi – a fost primul atentat terorist cu arma chimică înregistrat în lume.

Secta Aum, Armata Republicană Irlandeză, Organizaţia Al-Qaeda – iată cîteva nume de reţele teroriste care demonstrează că, în epoca globalizării, ameninţările la adresa păcii şi cetăţeanului nu mai vin din partea guvernelor şi statelor ci din partea unor particulari. Chiar dacă americanii s-au înverşunat să răstoarne guvernul lui Saddam Hussein, inamicul public numărul unu este un individ – milionarul saudit Osama bin Laden. Aşa cum, în ultimii ani ai secolului XX, industrii întregi şi servicii treceau din monopolul statului în zonă privată, tot aşa violenţa şi ameninţarea s-au privatizat ! În 1989, americanii bombardau Libia colonelului Ghadaffi, astăzi rachetele lansate de pe portavioane caută adăpostul unui singur om, în munţii Afganistanului. Cum s-a ajuns aici? Prin dezvoltarea reţelelor de transport, care fac lumea mai mică şi oferă teroriştilor o logistică de prim rang, prin oferirea cunoştiinţelor pe Internet, unde poţi să găseşti planurile unei bombe chimice, prin sistemul global de comunicaţii, care transmite mesajul unei grupări, instantaneu, în întreaga lume, în fine, prin libera circulaţie a capitalurilor. Ce e de făcut ? În primul rînd, o muncă enormă de cunoaştere. Ce vor aceşti noi terorişti, în ce cred ei, cum operează, ce valori împărtăşesc? Apoi e nevoie de oameni pe teren. Serviciile speciale nu se mai pot mulţumi cu informaţii primite via satelit. Factorul uman trece pe prim plan. Ai agenţi infiltraţi, ai putere ! Căci o reţea nu poate fi atacată şi distrusă decît de o altă reţea…

Un pitagoreic

19 martie 1895 – S-a născut la Cîmpulung Muscel Ion Barbu (pseudonimul literar al lui Dan Barbilian), poet şi matematician (m. 11.08.1961)

La şcoală îi învăţam poeziile, îmbătaţi de muzicalitatea versului ce ne purta din miticul Isarlîk (numele turcesc al Troiei !) în fiordurile soarelui rece al laponei Enigel. Ajunşi la rîpa Uvedenrode, simţeam cu toţii un straniu fior sexual, născut din colcăiala gasteropodelor, melci cu urme strălucitoare, iar profesorul înghiţea în sec, incapabil să se controleze. Nici unul dintre noi nu înţelegea ce vrea să spună poetul jocului secund – simboluri matematice ne dansau în faţa ochilor, Sigma Adunării se transforma în liră, Grupurile, Inelele şi Corpurile se reflectau în oglindă, schimbîndu-şi semnul. Mai tîrziu, la facultate, i-am studiat Teoria Structurilor, încercînd aceeaşi perplexitate – demonstraţiile erau elegante, sensul – nicăieri ! Au trecut de atunci 20 de ani, bruma de matematică pe care o ştiam s-a topit în căldura traiului de zi cu zi, însă am revenit mereu asupra poeziilor barbiene şi, într-un tîrziu, m-am gîndit că, poate, nu e nimic de priceput în ele, la modul lumesc. Poeziile lui Barbu exclud anecdotica, sînt picturi abstracte, sînt forme, idei platoniciene, arhetipuri şi simboluri, ca şi Tetractisul lui Pitagora ! O linie dreaptă are o infinitate de sensuri ascunse, ca şi numărul Unu, ca şi Pentagrama iniţiaţilor, ca şi Opera alchimică... Citiţi-le aşa, înţelegeţi-le ca pe un „Vis al Dreptei Simple! Poate geometria / Săbiilor trase la Alexandria, /Libere, sub ochiul de senin oţel, / În neclătinatul idol El Gahel.”

Gîndurile şi Gîndul

18 martie 1957 – S-a născut scriitorul şi eseistul Horia Roman Patapievici.

Unii îl consideră a fi descoperirea intelectuală a deceniului post-revoluţionar, alţii îl citează parţial, ca să demonstreze că omul urăşte poporul român. Partizanii vorbesc despre el cu evlavie, detractorii nici măcar nu i-au citit cărţile. Confraţii murmură pe la colţuri că este susţinut de o cabală editorială, profanii ridică din umeri cînd apare la televizor şi schimbă, urgent, programul. Fără îndoială, Horia Roman Patapievici este una dintre cele mai controversate figuri ale spaţiului public românesc, iar numirea sa în CNSAS aţîţă şi mai tare focul patimilor. Ascetic într-o lume de burtoşi, om cu principii într-o faună de lichele, Patapievici pare “dintr-un alt film”. Pînă şi sursele sale intelectuale sînt altele decît moda cafenelei literare ! El poate să vorbească, erudit, despre părinţii bisericii dar şi despre fizicienii secolului al XIX-lea, el foloseşte cuvinte rare cu naturaleţea celor ce-şi suflă nasul, în public, el critică omul lejer, care trage prea puţin la cîntar, din lipsă de suflet… În plus, eseistica lui Patapievici n-are nimic mistic, pe linia mesianismului eliadesc, nici nu îţi înnoadă lacrimi în barbă, precum maestrul Cioran, nici nu s-a coagulat în sistem filosofic, ca la Noica. De fapt, tocmai asta e problema publicului său – nu ştie unde să-l încadreze ! Proteic, Patapievici ne-a oferit gînduri. Îi aşteptăm Gîndul…

Dalai Lama

17 martie 1959 – Dalai Lama, liderul spiritual al Tibetului, fuge din ţară, autoexilîndu-se în India, după o răscoală armată nereuşită a populaţiei tibetane, îndreptată asupra chinezilor.

Actualul Dalai Lama, pe numele său Tenzin Gyatso, este considerat de tibetani a paisprezecea reîncarnare a lui Budhha. Tradiţia alegerii lui Dalai Lama este veche de cinci secole, primul conducător spiritual al Tibetului fiind Sonam Gyatso, marele Lama al mănăstirii Drepung, liderul “Pălăriilor galbene”. Procedura alegerii lui Dalai Lama este absolut specială – călugării caută în toată ţara un copil, Copilul de Aur, cel în care a poposit sufletul lui Buddha, urmărind, studiind anumite semne, asupra cărora nu insistăm. Căutarea poate dura ani întregi – în 1939, trecuseră şase ani de la moartea celui de-al 13-lea Dalai Lama şi călugării nu se hotărîseră. Existau trei candidaţi, trei băieţi în vîrstă de şase ani, care întruneau toate condiţiile. În atare situaţie, era nevoie de o ceremonie specială de alegere. Numele celor trei au fost scrise pe hîrtie sfinţită, apoi biletele au fost introduse într-o urnă de aur, de unde a fost extras unul singur. Astăzi, Dalai Lama conduce din exil destinele a aproximativ 110.000 tibetani, exilaţi în Masivul Subhimalayan, din care cca 90.000 au emigrat în Nepal, Bhutan, Canada şi Elvetia. În 1989, lui Dalai Lama i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace, cartea sa, intitulată “Violenţă şi compasiune”, conţinînd soluţii de ieşire din logica tradiţională a conflictelor de tot felul.

PS. În apropierea Olimpiadei chinezeşti, se intensifică protestele călugărilor budişti din Tibet...

În luptă cu sifilisul

16 martie 1925 – A murit, în Statele Unite, August von Wassermann, medic şi bacteriolog (n. 21.02.1866).

Tinerii îndrăgostiţi trimişi să-şi facă „vasermanul” habar nu au că trec un test care, la început de secol 20, însemna viaţă sau moarte – cam ca testul HIV de astăzi. Liniştiţi, ei suportă să li se ia puţin sînge şi pleacă apoi, fericiţi, la Starea Civilă. Reacţia s-a dovedit negativă – nici unul dintre ei nu are sifilis. Şi, chiar dacă ar avea, într-o fază incipientă, banala penicilină i-ar veni de hac. Altfel stăteau lucrurile în urmă cu un veac. Cine se îmbolnăvea de „maladia franceză” era deja mort. În coloniile extrem-orientale dar şi în Europa, boala făcea ravagii. Disperaţi, medicii încercau tratamente pe bază de arsenic, care mai mult făceau rău decît bine, după cum s-a văzut în cazul bolii lui Eminescu. De la ultimul ţigan la primul ministru, sifilisul secera fără discriminare! Gh. Jurgea Negrileşti povesteşte cum, pe la începutul secolului,la un Consiliu de Coroană, Regele Carol 1 a întrebat: Dar unde e Sturdza? La care, de sub masă, s-a auzit un "Cucu!" răsunător. Era primul ministru, în ultima fază a bolii... În 1906, medicul german August von Wassermann punea la punct primul test sangvin care identifica sifilisul din primele faze ale bolii. Urmau să mai treacă vreo 40 de ani pînă cînd să apară leacul. Acum, medicii consideră că sifilisul este învins, în ciuda reapariţiei unor cazuri în grupurile de populaţie cu risc sexual ridicat.

Înger sau demon?

15 martie 1940 – A murit filosoful şi publicistul Nae Ionescu.

Înger sau demon? Personalitatea complexă a lui Nae Ionescu nu se lasă nici astăzi prinsă într-o singură formulă. Mentor, director de ziar, grafolog, creştin ortodox practicant, antisemit, apropiat de legionari, neîncrezător în valoarea democraţiei, generos, scînteietor… Prea interesat de politică pentru a fi un mistic, prea ziarist pentru a face filosofie cu sistem, Profesorul îi intrigă mai ales pe cei care nu l-au cunoscut. Ceilalţi se grăbesc cu etichetele. Mircea Eliade spunea: “Nae Ionescu ne-a învăţat să gîndim. Geniul lui era, în primul rînd, de structură socratică; ne ajuta să căutăm şi să scoatem singuri la iveală adevărul. Nu ni-l da de-a gata, nu ni-l impunea. Ne obliga să judecăm, noi, cu mijloacele noastre, să tragem singuri concluzia propriilor noastre eforturi. Ne învăţa cum să citim un text filosofic şi ne îndemna să mergem întotdeauna la izvoare: ne interzicea cărţile despre un filosof sau un sistem de filosofie. Nae Ionescu a fost cel dintîi profesor care, într-o vreme cînd pozitivismul şi agnosticismul domneau încă în universităţile româneşti, a arătat validitatea metafizicii şi a vorbit cu înţelegere despre mistică şi despre experienţa religioasă”. Iar Patriarhul Miron Cristea a dat ordin ca un drac din scena Înfricoşatei Judecăţi de Apoi, pictată în biserica Patriarhiei, să aibă chipul Profesorului…

P.S. In fotografie, Nae Ionescu (stînga), alături de Mircea Eliade, pe Calea Victoriei

Cabalistul.

14 martie 1879 – S-a născut fizicianul german Albert Einstein; a formulat teoria relativităţii restrînse şi a relativităţii generalizate – Premiul Nobel pentru Fizică; a emigrat în SUA, în 1933 (m. 18.04.1955)

Cred că Einstein a fost ultimul cabalist din istoria ştiinţei. De la Newton încoace, nici un savant n-a stat mai mult în lumina reflectoarelor şi nu s-a bucurat mai tare de atenţia presei populare. În general, oamenii de ştiinţă nu se simt bine în public, sînt şoareci de bibliotecă iar teoriile lor par rezervate unui public restrîns, alcătuit din confraţi erudiţi. Ei bine, Einstein a spart toate tiparele. Distrat dar profund, jovial cu rezerve, victimă a politicii şi creator de politică, lăsîndu-se fotografiat cu limba scoasă şi cu părul vălvoi dar semnînd o petiţie adresată guvernului american, prin care protesta împotriva bombei atomice, bunul Albert a transformat cosmologia dar şi opinia publică ! Ca un cabalist, Einstein a permutat Literele Creaţiei, arătîndu-ne că trăim într-un Univers al Luminii, în care nu prea e loc de hazard („Dumnezeu nu joacă zaruri cu Universul”, obişnuia el să spună), unde masa şi energia sînt cele două feţe ale tuturor lucrurilor, postulînd constante universale, dovedind curbura spaţiului şi relativitatea timpului, iar spectacolul acesta a fascinat inteligenţele. După Einstein, lumea a devenit mai complicată, cercetarea ştiinţifică s-a făcut în echipă, fără vedete, premiile Nobel s-au împărţit. Doar Bill Gates mai încearcă să se caţere pe fotoliul Maestrului, împins de la spate de supuşii Microsoft, însă e altceva... O fi el unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, dar nu e cabalist !

Mărirea şi decăderea generaţiei beat

13 martie 1922 – S-a născut scriitorul american Jack Kerouac (m. 21.10.1969)

A fost odată, că de n-ar fi nu s-ar povesti în dosarele FBI, o mînă de oameni revoltaţi, în marea împărăţie Americană. Şi oamenii aceştia, tineri mai ales, în loc să se preocupe, ca toată lumea, cu plata ratelor de la maşină şi cu vînarea unui post mai bănos, dăduseră totul dracului şi-şi luaseră lumea în cap... Trăiau pe drum, vorba unuia dintre ei, Kerouac, scriitor, cică, făcînd autostopul, spălînd vase pe ici, pe colo, cît să aibă ceva bani de mîncare, cu tot avutul strîns într-o valiză, fără asigurări sociale sau carte de muncă. Şi nici nu recunoşteau că sînt doar nişte vagabonzi, nu !, ei îşi ziceau „generaţia beat”, citeau filosofie Zen, fumau „iarbă”, ascultau muzică de negri, jazz-ul lui alde Charlie Parker, Miles Davis, Dizzy Gillespie sau Thelonious Monk, îl idolatrizau pe Walt Withman şi făceau dragoste fără prezervativ... Nu-i interesau reclamele TV, nu răsfoiau reviste colorate, n-aveau cont în bancă iar părinţilor nu le mai dăduseră un telefon de cine ştie cînd... Liberi ca păsările cerului, purtau barbă şi plete, iar femeile lor umblau în sandale, mărgele de lemn le împodobeau sînii şi-şi împleteau părul în codiţe. Sigur, oamenii împărăţiei îi supravegheau îndeaproape... Pe unii îi mai băgau la puşcărie, pe alţii în învăţămînt, ca profesori asociaţi, însă marea majoritate rezista. Aşa că ce şi-au zis cîrmuitorii: ia să propunem stilul ăsta şi celorlalţi, că pare a se vinde bine ! Şi au organizat Woodstock-ul... De atunci, beatnicii autentici au început să se împuţineze, fiind înlocuiţi de agenţi imobiliari, cu poza lui Janis Joplin în portofel...

Să cerem iertare

12 martie 2000 – Într-un act istoric fără precedent, Papa Ioan Paul al II-lea a cerut iertare pentru păcatele comise de Biserica Catolică de-a lungul existenţei sale milenare.

Cine are urechi să audă: puţină umilinţă nu strică nici măcar prinţilor bisericii ! Cu cît sîntem mai sus într-o ierarhie, cu atît ne paşte mai tare păcatul trufiei… Înveşmîntaţi în purpură şi aur, uităm că prima noastră datorie este aceea de a servi pe cei ce ne-au acceptat în fruntea obştei. Politicieni, prelaţi, oameni de cultură sau de afaceri, să mai lăsăm din aroganţă şi să ne amintim că Mîntuitorul, într-un gest simbolic, a fost acela care a spălat picioarele ucenicilor, înainte de Cina cea de Taină ! Umilinţa Papei Ioan Paul al II-lea a fost actul de onoare al unui om deosebit. Parcă am fi vrut să-l vedem şi pe Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist deplîngînd slăbiciunea omenească a slujitorilor Bisericii neamului, care au tăcut în faţa dictaturii comuniste, parcă nu i-ar sta rău nici Excelenţei Sale Ion Iliescu să spună două vorbe mîhnite despre excesele politice ale anilor 90… Parcă nici fostului preşedinte al Academiei Române, domnul Eugen Simion, nu i-ar strica un pic de cenuşă în cap, în legătură cu titlurile universitare acordate de înaltul for Elenei Ceauşescu… Aşa cum nu le-ar scădea cota la bursă oamenilor de afaceri dacă ar recunoaşte şi s-ar căi că au lucrat cu Securitatea. În fine, poate că şi liderii de opinie, aceia care scriu zilnic editoriale şi apar în fiecare talk-show, ar putea să recunoască public că, măcar o dată, au vorbit cînd n-aveau nimic de spus…

Tenebre

11 martie 1931 – A murit regizorul german Wilhelm Friedrich Murnau (n. 28.12.1888)

Marii regizori, ca şi marii visători, văd lumea în alb-negru. Culoarea nu-şi găseşte locul în ficţiunile lor. O paletă cu o mie de tonuri de gri le e de ajuns. Lipsă a mijloacelor tehnice ? Mai curînd asceză, fugă de lumină... Germanul Murnau, astăzi aproape uitat, a fost unul dintre aceşti caligrafi ai cinematografului. Trăind într-o epocă a angoaselor, participînd la oroarea Primului Război Mondial, el şi-a exprimat neliniştile în film – montajul e nervos, camera caută unghiuri neobişnuite de filmare, lumina cade filtrat, cadrele sînt obscure. Cel mai bun exemplu în acest sens este „Nosferatu”, filmul său din 1922, avînd ca sursă de inspiraţie mitul vampirului. Neguroasa Germanie nici n-ar fi putut să nască o altă interpretare a romanului lui Bram Stoker... Din şcoala lui Murnau îşi trage seva şi celălalt mare pictor pe celuloid, Fritz Lang, al cărui „Metropolis”, oraş bizar al tehnologiei înrobitoare, este nepot al închisorilor lui Piranesi, gravorul italian din secolul al XVIII-lea, şi bunic al unui viitor Los Angeles, din „Blade Runner”-ul lui Ridley Scott (ba şi „Matrix” a „furat” ceva de aici...). Dar să ne întoarcem la negurosul Murnau. Emigrat în Statele Unite din 1926, prins în plasa comercială a Hollywood-ului, regizorul intră într-o perioadă de declin artistic. Peste Ocean, în Lumea Nouă a raţiunii, frica piere, nu-i mai hrăneşte arta. Murnau moare în 1931, într-un accident de maşină, în prea însorita Californie... Va fi răzbunat – peste ani, Fabrica de Vise va scuipa afară un film în maniera lui Murnau: controversatul „Sin City”.

Falansterul

10 martie 1835 – Teodor Diamant, socialist utopic, a pus bazele primului falanster de tip fourierist din ţara noastră (la Scăieni-Prahova).

Cine a zis că toţi boierii au luat şapte piei de pe ţărani? Teodor Diamant, sub influenţa ideilor socialistului Fourier, îşi dă moşia celor mulţi şi începe cea mai stranie aventură „de stînga” din România. Intitulat “Societatea agronomică şi manufacturieră” (sau “Colonia soţilor agronomi”), falansterul lui Diamant era o comunitate economică autarhică, dorind să demonstreze că producătorii n-au nevoie de circulaţia mărfurilor ! Ca să folosim limbajul “Ştirilor PRO TV”, ţăranii centrau şi tot ei dădeau cu capul ! Evident, autorităţile n-au privit cu ochi buni chestiunea, falansterul fiind desfiinţat după un an. Mai tîrziu, Teodor Diamant a fost închis în celulele mucede ale temniţei mînăstireşti de la Snagov, alături de Dimitrie Filipescu şi alţi membri ai unei societăţi secrete, care au organizat în 1840 o mişcare politică, urmărind eliberarea ţăranilor clăcaşi şi proclamarea republicii. Evident, zbirii s-au grăbit. Dacă aveau ceva mai multă răbdare, ar fi văzut cum falansterul nu reuşeşte să trăiască izolat de lume – nici chibuţurile n-au reuşit, despre CAP-uri ce să mai vorbim… Şi i-ar fi pierit orice urmă de periculozitate !

Un erudit

9 martie 1907 – S-a născut Mircea Eliade, prozator, istoric al religiilor, romancier, eseist, membru al Academiei Române.

Adolescent fiind, Mircea Eliade îşi impusese să depăşească limitele umanului – după un program riguros, îşi reducea orele de somn, ca să poată citi mai mult! Zdrobit, dormind trei ore pe noapte, cu ochii atinşi de miopie, renunţă pînă la urmă la eroica încercare. Mortificarea nu era pentru el. Pleacă apoi în India, pentru a cunoaşte iluminarea, într-un ashram, dar nici aici nu îşi găseşte pacea – ataraxia nu era pentru el. Încearcă ipostaza fiinţei politice. Simpatizează cu Garda de Fier, cunoaşte Portugalia lui Salazar, căruia îi închină o carte entuziastă. Dar ruşii cuceresc Europa de Est iar Eliade părăseşte diplomaţia, fără să se alăture corului de proteste la adresa sfîrtecării Europei – activismul nu era pentru el. În fine, devine profesor la Universitatea din Chicago, scrie un impresionant tratat de istorie a religiilor, este acceptat în comunitatea studioşilor şi, pînă la moarte, se va bucura de respect şi recunoaştere, chiar dacă, citindu-i volumele, nu poţi fi sigur că autorul crede în Dumnezeu – mistica nu era pentru el. Erudiţia – da. Dar te poţi mîntui prin erudiţie ? Sf. Pavel înclină să răspundă negativ, afirmînd: „Multe puteţi afla, dar nu toate vă vor fi de folos”.

Pledoarie pentru cîrciumă

8 martie 1896 – S-a născut Zavaidoc (Marin Teodorescu), renumit cîntăreţ din perioada interbelică (m. 13.01.1945).

În interbelic, cîrciuma era o instituţie cu parfum dulce-amărui. Loc de pierzanie, pentru o populaţie suferind de viciul alcoolismului, dar şi mijloc de socializare, academie pentru oamenii de litere dar şi spaţiu al dramelor crîncene, cu străluciri de cuţit, cîrciuma ne definea ca popor temperamental, talentat, depravat, genial… Nimeni nu ocolea cîrciuma. Cei din protipendadă mergeau la Balul Cercului Militar, unde şampania curgea în valuri, sau la Capşa, să guste ultimele bîrfe, negustorimea se aduna la terasele de la Şosea, inundate de verdeaţă, ca să-şi bea şpriţul, prostimea dădea buzna la crîşmă sau la Moşi, cu mici, patricieni şi bere, în fine, parlagiii, măturătorii şi grăjdarii se înfundau în zahanale, atraşi de mirosul ciorbei de burtă, al momiţelor şi al poşircii, apoi mergeau la Crucea de Piatră, să le cînte damele la acordeon şi ei să joace, desculţi, în odăile cu pămînt pe jos… Era o lume viu colorată, cu vedetele ei, precum Zavaidoc sau Cristian Vasile, cu lăutari ţigani, cu jazz şi geamparale, cu vals şi horă. Aveai de unde alege, îţi găseai locul la minut, în funcţie de educaţie, stare socială, gusturi şi banii din buzunar. Din păcate, regimul comunist a nivelat societatea, restaurantele transformîndu-se într-un fel de uzine unde puteai mînca prost şi te îmbătai fără stil, şi uite că nici astăzi cîrciuma nu şi-a regăsit, total, vocaţia de pe timpul lui Zavaidoc…

Iancu de la Corbi

7 martie 1441- Iancu de Hunedoara devine voievod al Transilvaniei

Dacă nu sînteţi arheologi scorţoşi, povestea de astăzi o să vă placă, mai ales că morala sa este surprinzătoare – unele din marile familii nobiliare ale Regatului Ungar, pe care ni le închipuim cu nasul pe sus, din pricina sîngelui albastru de Anjou (!), se trag de unde nici nu te gîndeşti. Iată! O cronică ungurească (a lui Bonfini) spune că Iancu Corvin Valahul, tatăl marelui rege Matei Corvin, era valah, de pe “plaiul oii”, iar legendele româneşti identifică acest plai cu satul Corbi, în actualul judeţ Argeş. Ruinele castelului lui Voicu Corbin, fiul lui Şerb şi tatăl lui Ioan Corvin, se mai zăresc şi astăzi, de urci pe Rîul Doamnei, spre Nucşoara. La Corbii de Piatră, sat de oieri, locuirea e neîntreruptă de două mii de ani. Pe gresia moale a stîncilor de deasupra aşezării îşi ascuţeau săbiile soldaţii lui Dromichete, craiul dacilor carpi, şi tot aici, în peşterile lui Zamolxe, s-au aşezat primii sihaştri creştini, pe la anul 1300.Dar să revenim la voivodul Transilvaniei... Legenda mai povesteşte cum micul Iancu se juca prin ogradă cu un inel de aur al mamei, iar un corb s-a repezit din înalt şi i-a furat jucăria lucitoare. Noroc cu tatăl, care l-a săgetat pe tîlhar, recuperînd astfel podoaba... În amintirea corbului din copilărie, Iancu şi-a pus pe blazon (poate fi văzut la Castelul de la Hunedoara) hoţul înaripat, cu inelul în cioc, inel care va fi înlocuit de fiul său, Matei, cu o cruce. În aceste condiţii, îţi vine să te uiţi mai cu respect la zburătoarele de la Corbi... cine ştie, printre ei o fi vreo rudă a celui din stema Transilvaniei !

Ce ne facem cu Marquez et comp. ?

6 martie 1928 – S-a născut romancierul columbian Gabriel Garcia Marquez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1982 (“Un veac de singurătate”, “Despre dragoste şi alţi demoni”)

Toţi prietenii mei, cititorii care se respectă, au în bibliotecă un raft cu cărţile prozatorilor latino-americani: Marquez, Cortazar, Borges, Sabato, Llosa. În general, volumele au fost adunate şi citite din scoarţă în scoarţă înainte de Revoluţie. Acum, interesul pentru acest tip de roman a scăzut, însă nici unul dintre amici n-ar îndrăzni să-i mute pe maeştri în rîndul din spate. De ce? Dintr-un soi de recunoştiinţă ciudată – Marquez et comp. ne-au ţinut de urît în timpul lungii nopţi comuniste, povestindu-ne cum orice dictatură are un sfîrşit, dezvăluindu-ne că tiranii sînt oameni nefericiţi şi că este posibil să te păstrezi curat, în mijlocul mocirlei. Să citeşti latino-americani era o formă de rezistenţă culturală, naivă şi inutilă social, totuşi – rezistenţă. Probabil că şi distinşii domni din Comitetul Nobel au simţit aerul subversiv din romanele acestea… În plus, Marquez et comp au fost stilişti desăvîrşiţi, şlefuind fraza, căutînd cuvintele, dilatînd timpul, prinzîndu-l pe cititor în capcana miilor de rînduri, învîrtindu-l printr-un labirint de metafore, făcîndu-l să viseze săptămîni şi luni de-a rîndul, dulce evadare din închisoarea socială. Astea nu se pot uita… Însă, vezi bine, vremurile s-au schimbat, timpul s-a accelerat, lumea are alte obiective, alte valori, se distrează altfel iar cărţile s-au prăfuit. I-am întrebat pe cîţiva amici, la o cafea: ce ne facem cu Marquez ? Îl exilăm în fundul bibliotecii ? Ei s-au uitat urît la mine şi-au zis: să faci asta cînd o să-şi fie ruşine de adolescentul care ai fost !

Omul de oţel

5 februarie 1953 – A murit I.V. Stalin (Iosif Vissarionovici Djugasvili), şef al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (1924-1953), (n. 9/21.12.1879).

Cadavrul dictatorului zace pe catafalc, faţa-i întunecată contrastînd puternic cu uniforma cenuşie, pe care nasturii de alamă strălucesc. Mîinile nu sînt încrucişate pe piept, ca la creştini, ci se odihnesc pe lîngă corp. În picioare are cizme înalte, negre ca mormîntul, iar mustaţa i-a fost bine pieptănată. În păr – şuviţe albe. Oamenii trec plîngînd, în şiruri lungi, pentru a-şi lua adio de la cel care i-a zdrobit sub călcîi, timp de 31 de ani. Puţini îşi mai amintesc că Stalin fusese sortit de familie să devină preot, şi mai puţini ştiu de testamentul lui Lenin, care avertiza partidul în privinţa poftei de putere a Omului de Oţel. Unii au auzit de ororile colectivizării, de foametea ce a bîntuit Ucraina, de actele de canibalism ale sătenilor disperaţi. Era preţul de singe al politicii de industrializare forţată. În fine, cei mai mulţi îl ştiu pe Stalin războinicul, împotrivindu-se lui Hitler, trimiţînd milioane de oameni în maşina de tocat a războiului, pentru ca Uniunea Sovietică, Patria Mamă să devină o super-putere… Pe lîngă sicriu trec acum şi membrii Comitetului Central. Şi ei plîng. Sînt supravieţuitorii epurărilor politice, ai terorii revoluţionare, ai paranoiei sîngeroase care i-a suprimat pe Zinoviev, Kamenev şi Buharin. Cu toţii plîng – a murit Dumnezeul nedrept şi rău, pe care învăţaseră să-l iubească…

“Generation: Make Love Not War”

4 martie 1975 – A murit, la München, Cornel Chiriac.

Rebel, nonconformist, mîncînd muzică pe pîine – cam aşa a fost Cornel Chiriac, DJ-ul pătimirii noastre, cum i-au spus prietenii. În liceu, în Piteşti, traduce reviste de jazz din străinătate, apoi dă la „Teatru”, apoi lucrează la Radio Bucureşti, unde organizează prima arhivă românească de jazz şi îşi exasperează cenzorii, difuzînd rock progresiv, promovînd trupe autohtone, primind saci de scrisori, aruncînd în eter sfidarea Beatles „Back in the USSR” taman în momentul invadării Cehoslovaciei de către trupele pactului de la Varşovia. Pletos, bărbos, dă cu tifla miliţienilor... Interzis la radio, fuge în Occident, cu o invitaţie falsificată de prieteni grafologi (!), avînd drept bagaje numai nişte benzi ale formaţiei Phoenix. Îşi reia „Metronomul” la Radio Europa Liberă, unde pune în undă istoria - Led Zepellin, Pink Floyd, Santana, Simon & Garfunkel. Devine profesorul de muzică al tuturor puştanilor români, care îi ascultă vocea gravă printre fluierăturile staţiilor de bruiaj şi ţin evidenţa topurilor, în loc să înveţe marxism-leninism. Ironiile sale la adresa regimului Ceauşescu ustură ca ardeiul iute. Revoltaţi, securiştii cu cefe groase hotărăsc contraatacul. Cornel Chiriac este înjunghiat pe 4 martie 1975, noaptea, într-o parcare din Munchen. Pe crucea sa de la Cimitirul Reînvierii din Bucureşti este scris: "Generation: Make Love Not War" - "Tineri, faceţi dragoste nu război !". Asasinul n-a fost găsit niciodată.

Cleptozauri şi prostozauri

3 martie 1871 – S-a născut Constantin Argetoianu, om politic, diplomat, preşedinte al Consiliului de Miniştri (sept.-nov. 1939).

E o mare deosebire – oamenii politici de ieri scriau memorii, cei de astăzi scriu eseuri ! Cei de ieri trăiau clipa cu voluptate şi stil, cei de azi se feresc să-şi facă un bilanţ la fapt de seară! Cei de ieri erau orgolioşi, ştiau că fac parte dintr-o elită. Cei de azi joacă rolul modestiei, neştiind că asta e virtutea oamenilor mediocri. Cei de ieri aveau capital, conac şi moşii, pe care le pierdeau, uneori, la cărţi. Cei de azi strîng ca hîrciogii, pe furiş, ca să nu-i vadă gloata care i-a trimis în Parlament. Cei de ieri pariau la curse de cai, în Monaco, cei de azi bagă bani în fotbalişti. Cei de ieri cunoşteau limbi străine şi aveau aventuri cu fata din casă, cei de azi vorbesc cu “bă!” şi au aventuri cu fata din Moldova. În fine, cei de ieri erau masoni de grad înalt, cei de azi cred că francmasoneria e un club etilist ! Între ieri şi azi, 50 de ani de experiment comunist, de irosire colectivă şi ucigaşă. Parcă îi prefer pe cleptozaurii politicii interbelice, cu al lor Argetoianu (mediocru, ce-i drept, în exerciţiul puterii, dar cu limbă otrăvită şi stil – vezi „Memoriile”) cu tot, în comparaţie cu prostozaurii comunişti, reprezentaţi de scriitorul de rumeguş Ion Iliescu (care, şi el, tot într-o zi de 3 martie se născu !).

Un gest profanator

2 martie 1939 – A murit Howard Carter, marele arheolog şi egiptolog care în 1922 a descoperit mormîntul faraonului Tutankamon (n. 9.05.1873).

Ce-aţi spune despre un individ care şi-a făcut un obicei din a dezgropa morţii şi a le răscoli mormintele? Fără îndoială, aţi chema poliţia… Legile scrise numesc asta “profanare” şi o pedepsesc cu închisoarea. Iar despre legile nescrise ce să mai vorbim? Numai o inimă împietrită şi fără frică de Dumnezeu scoate la lumină ceea ce a fost menit să rămînă în întuneric. Dar dacă omul în cauză spune că a făcut asta în numele cunoaşterii şi al ştiinţei, dorind să lămurească obiceiurile de înmormîntare ? Nici atunci n-ar fi iertat, nu-i aşa ? În schimb, ce te faci dacă individul cu pricina strigă sus şi tare că e arheolog? Va fi eliberat, cu scuzele de rigoare... De parcă faptul că mormîntul e vechi de cîteva mii de ani ar schimba cu ceva semnificaţia gestului profanator! Aşa sînt timpurile moderne... Răscolirea mormîntului faraonului Tutankamon a fost numită „cea mai mare descoperire arheologică a secolului” iar Howard Carter şi partenerul său, lordul Carnavon, în loc să fie acoperiţi de ruşine, au fost acoperiţi de glorie. Astăzi, vizitatorii se înghesuie să privească masca funerară a tînărului faraon, părtaşi inconştienţi la tulburarea legilor firii.