miercuri, decembrie 28, 2011

Călăuza

Dacă, după o călătorie grea, ai ajunge într-un loc unde ți s-ar împlini o singură dorință, cea mai arzătoare, cea mai sinceră, ce-ai cere? Fericire, dragoste, sănătate? Dar toate acestea se pot avea, se pot trăi natural, fără miracol. Atunci – putere, faimă, strălucire? Astfel, te vei transforma în obiectul pasiunilor mulțimii, ceea ce e mai degrabă un blestem decît o binecuvîntare. Poate vei hotărî să te dezbraci de orice morală și vei vrea bani, sex, sînge. Gîndul îți va trece însă la fel de repede, pentru că e imposibil să trăiești cu propria ticăloșie. Așa că, bolnav de scepticism, vei refuza darul. Sau, mai rău, vei pune o bombă în Camera Miracolelor, ca să nu cadă în mîinile cine știe cărui dictator nebun – de fapt, ca să nu fie nimeni fericit. Spre disperarea Călăuzei care te-a adus aici. El, Stalkerul, va înțelege că ți s-a atrofiat glanda credinței și va plînge amar, de două ori. Întîi, pentru sufletul tău. Apoi, pentru el însuși, pentru inutilul său sacrificiu de Călăuză. Cam la asta m-am gîndit azi, revăzînd, după 20 de ani, celebrul film al lui Andrei Tarkovski. Și mi-am dat seama că a doua venire a lui Iisus este imposibilă.

P.S. Eu ce mi-aș dori, dacă aș ajunge în Zonă? Hm. Am trecut prin toate răspunsurile și nici unul nu m-a mulțumit pe deplin. Poate tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte? Ca să rătăcesc în veac, văzînd cum toți cei pe care îi iubesc se trec și mor? Nu, mersi. Și mie îmi lipsește credința – altfel, ceream ceva simplu, ridicol și miraculos de simplu, de genul: să fie pace și bunăvoință între oameni...

P.P.S. Urmează "Solaris".

Niciun comentariu: