Povestea zilei: Creaturile lui Shakespeare

Creaturile lui Shakespeare

joi, decembrie 29, 2011

Citesc, recitesc piesele lui Shakespeare și, cine știe de ce, mi se agață de minte cîte o replică, nu neapărat celebră. Sigur, teatrul elisabetanului este ca un safari, știi că mergi la vînătoare, te aștepți la aventură, la adrenalină, la pericol. Dar, pe lîngă lei, tigri și rinoceri, pădurea de hîrtie îți scoate în față, uneori, și altfel de creaturi. Uimitoare. Încîntătoare. De neuitat. Din „Lear”, am rămas cu vorba “Unchiule, uncheșule!”, apelativ ireverențios dar consolator, de la Bufon către regele căzut. Din “Macbeth” – cu “Mi-e plin de scorpii cugetul, iubito!”, șapte cuvinte cît o psihanaliză. Iar din “Henric al IV-lea”, cu monologul lui Falstaff pe cîmpul de luptă – “Poate onoarea să-ți tămăduiască un picior rupt? Aș! Care va să zică onoarea nu are nici o pricepere doftoricească”.

2 comentarii:

Veronica, 29 decembrie 2011, 15:53: Este esenţial cine a tradus. Şi la fel de esenţial, pentru replicile iubite, să fie căutate în original. Posibile surprize.
Profit de ocazie ca să îţi urez
La mulţi ani!
Cristian Cocea, 29 decembrie 2011, 17:43: Vero - păi e ediția aia veche, de la Univers, cu aparat critic. Traduceri de Vinea, Levischi etc. Merg pe mîna lor. Îți urez și eu fericire, sănătate și spor la tălmăciri!!!

Trimiteţi un comentariu

Abonaţi-vă la: Postare comentarii (Atom)

Asfinţitul Crailor

Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi. În lungile mante, cu paloşul la coapsă şi cu crucea pe piept şi afară de scarlatul tocurilor, înveşmîntaţi, împanglicaţi şi împănoşaţi numai în aur şi verde, verde şi aur, aşteptăm ca surghiunul nostru pe pamânt să ia sfârşit. O lină cântare de clopoţei ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorâse asupră-ne: răscumparaţi prin trufie aveam să ne redobândim înaltele locuri. Deasupra stranelor, scutarii nevăzuţi coborâseră prapurele înstemate şi una câte una se stinseseră cele şapte candele de la altar. Şi plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare apune, peste bolţi din ce în ce mai uriaşe în gol. Înaintea noastră, în port bălţat de măscărici, scălămbăindu-se şi schimonosindu-se, ţopăia deandăratele, fluturând o năframă neagră, Pirgu. Şi ne topeam în purpura asfinţitului...

Mateiu Caragiale - Craii de Curtea Veche