vineri, martie 18, 2011

Mărunţele (III)

# Dacă firea unui om se arată la necaz, atunci dezastrele sînt revelatoare ale sufletului unui popor. Loviţi de cutremur şi tsunami, cu centralele atomice în flăcări, cu magazinele goale, cu transporturile paralizate şi curentul oprit, japonezii au inventat un nou salut – „Sus capul!”. Voluntari care şi-au pierdut familiile şi agoniseala de-o viaţă stau la coadă pentru a-şi oferi serviciile în zona afectată de radiaţii. Ei acceptă să fie loviţi de cancer sau leucemie pentru că vor să dea, prin sacrificiu, un sens morţii. O jumătate de milion de niponi nu mai au nimic – dorm prin săli de sport şi mănîncă ce apucă. Totuşi, nu s-au înregistrat cazuri de furturi sau vandalisme. Şi, în timp ce străinii fug îngroziţi din arhipelag, Împăratul Akihito a apărut în mass media, ca să se adreseze poporului, într-un gest care nu s-a mai făcut de la Hiroshima încoace. Respect, popor de samurai!

# Dacii, misterioşii daci. Muzeele Romei sînt pline de statui neştiute de daci. Învinşii au figuri de învingători şi decorează cele mai importante monumente romane. Admiraţi de zeci de mii de vizitatori, dar uitati total de urmaşii lor din Carpaţi, dacii din Vatican şi de pe Arcul lui Constantin îi lasă repetenţi pe istorici. Între două statui de matroane romane, Rutilia, fiica lui Lucius, şi Rutilia, fiica lui Publius, se află un bust colosal, săpat în marmură frigiană: cel mai mare bust din întreaga galerie Chiaramonti a Vaticanului, care numară peste 800 de sculpturi greco-romane, reprezintă un dac. Cu palma dreaptă aşezată peste încheietura mîinii stîngi, cu mantia despicată la coate, fruntea uşor încruntată şi gura întredeschisă, priveşte înainte, drept şi liniştit: după aproape două mii de ani, el încă priveşte spre Dacia. Ai zice că este un ţăran din Vîlcea, invitat să i se facă o fotografie. A cerut un pic de timp, şi-a netezit veşmintele şi acum priveşte spre obiectiv.

# Au apărut notele informative ale Securităţii, rezultate în urma supravegherii electronice a filosofului Constantin Noica! Casa lui Aurel Cioran, din Răşinari, fusese împînzită cu microfoane, astfel încît scribii poliţiei politice putuseră să-l audă pe Noica zicînd: „O să fie un nou 1907. O să vadă Ceauşescu ăsta. Nu l-au trîntit muncitorii, îl trîntesc ţăranii. De toate îşi poate permite un guvern. Să vii cu impozit pe bogătaş, bun! Dar să vii cu impozit pe ţăran, pe cel mai umil cetăţean al ţării, e forma supremă de asuprire”. Sau: „Formalismul face ca socialismul să pustiască oamenii. Socialismul a fost un dezastru, pentru că a interzis orice formă de exces. Tot ce s-a creat în lume s-a creat cu exces. Excesul de putere a dat piramidele, excesul de voinţă regală a dat castelele, excesul de credinţă a dat catedralele, excesul negustorilor din Olanda a făcut posibilă pictura olandeză”. Pentru cititorul de azi, asta nu mai înseamnă aproape nimic. Pentru cititorul de atunci, erau idei care te aruncau direct în puşcărie. Asta dovedeşte, totuşi, cît de mult s-a schimbat România din 1982 pînă astăzi.

# Citesc întotdeauna comentariile jurnaliştilor din presa locală şi, de cele mai multe ori, găsesc în subtext o prejudecată – eu, ziaristul cutare, sînt mai deştept decît tine, politicianul cutăriţă! Chestia asta se manifestă îndeosebi cînd jurnalistul e tînăr şi citit iar politicianul – dimpotrivă. Atunci să te ţii! Sub peniţa ironică sau duşmănoasă, respectivul va fi străpuns pe toate părţile, va fi cufundat în cerneală şi apoi va fi tăvălit în foi de ziar. Ţintuit la stîlpul infamiei, omul fie va da în dambla, urînd întreaga breaslă a condeierilor, fie va prefera să tacă şi să rabde, în speranţa că tirajul publicaţiei e mic şi lumea nu bagă de seamă. De fapt, ambele atitudini sînt greşite. Mai corect ar fi să discute cu jurnalistul, aplicat, pe idei, şi să-i arate că are domenii de competenţă, că ştie management, că l-a citit pe Platon, că e pasionat de istorie. Sau, dacă n-are background cultural, măcar îi poate gîdila vanitatea ipochimenului cu condei, chemîndu-l la o cafea şi ascultîndu-i ideile. Astfel s-ar unge osia roţii lumii, cea care mereu se învîrte, schimbătoare...

#  În sfîrşit, găsesc cartea lui Hermann Rauschning, partenerul de masă al lui Hitler, pe care o căutasem în zadar atunci cînd îmi scriam disertaţia despre filmul de propagandă în timpul celui de-al Treilea Reich. Rauschning, junker şi proprietar de pămînt în Danzing, a consemnat în acest volum stranile şi înspăimîntătoarele disertaţii ale Fuhrerului, ţinute în cercul intimilor săi. Din aceste documente, redate cu fidelitate, reiese cît de diabolic gîndea Hitler, cum combina tehnicile de propagandă cu ritualurile oculte, ce viitor de iad rezervase umanităţii, considerată slabă şi decăzută. „Oamenii ăştia nici nu vor să mai audă de război şi de măreţie. Eu însă vreau războiul şi toate mijloacele vor fi bune pentru mine. Evitaţi mai ales să-l provocaţi pe inamic – nu asta-i deviza mea. Ce vreau eu e să-l nimicesc prin orice mijloace. Războiul va fi aşa cum vreau eu să fie. Războiul sînt eu!”, spunea Hitler în 1932.

Niciun comentariu: