Joia trecută, Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Argeş a acordat premiile de excelenţă pentru scriitorii şi artiştii argeşeni care s-au distins în 2010. A fost o bună ocazie de a face o bucurie unor oameni pe care societatea îi tratează cu atîta indiferenţă. O bună ocazie de a ne reaminti valorile esenţiale ale armoniei. O bună ocazie de a merge împotriva curentului general de vulgaritate şi nesimţire. Pentru că, vai!, sîntem departe de vremurile în care Platon îşi închipuia că muzicienii şi matematicienii se ocupă de educaţia regilor. Pentru că am pierdut de mult interesul pentru artă al unor Mecena renascentişti. Pentru că au dispărut pînă şi strategiile comuniste de „captatio benevolentiae”, înfăşurate în jurul intelectualilor. Sper să fi făcut o bună alegere – premiul pentru literatură a mers către maestrul Marin Ioniţă, cel pentru muzică – la violonistul Virgil Iordache, companionul argeşean al lui Tudor Gheorghe, premiul pentru teatru s-a acordat elegantului Jean Roxin iar pictorul Daniel Preduţ a primit recompensa pentru „Metafizica” sa. Au mai fost premiaţi Ion Toader, pasionatul bibliotecar din Domneşti, şi inginerul Marcel Proca, patronul Tiparg, editura la care s-au publicat cele mai multe monografii argeşene. Sînt convins că, şi în acest an, vor exista discuţii – de veleitari şi invidioşi nu ducem lipsă! Păi nu m-am pomenit de dimineaţă la Direcţie cu mama unei poetese locale, care mi-a sugerat să găsesc urgent un premiu şi pentru fiica ei? Degeaba am explicat că premiile se acordă la propunerea uniunilor de creaţie, în cazul de faţă la propunerea Uniunii Scriitorilor, filiala Argeş! „Au ceva cu fata mea, e ăla... cum îl cheamă?... Doiman...Deman...Demon... care n-o suportă!”. Bun aşa! Dar nu numai confuzia valorilor face riscantă premierea creatorilor locali ci şi o mentalitate - cum să-i zic? – prost elitistă. Ea se manifestă mai ales în rîndul tinerilor care intră în cultură „pe uşa din faţă”, adică îşi formează gustul prin frecventarea geniilor şi se opresc la ele – citesc Platon şi Camus, îl idolatrizează pe Dali, ascultă Brahms. Şi atît. Restul nu mai contează. E un fel de iubire pentru statui. De fapt, e o formă de comoditate mentală. Şi de slăbiciune umană, în definitiv. Este mult mai uşor să-l admiri pe Eugen Ionescu, pe care nu l-ai cunoscut niciodată dar ai aflat că a avut Parisul la picioare, decît pe Marin Ioniţă, cu care te întîlneşti cînd se duce să-şi cumpere pîine! Un creator local, dincolo de handicapul circulaţiei restrînse a operei, te poate enerva într-o mie de feluri – prin înfăţişare, prin felul cum vorbeşte, prin faptul că ţi-a luat locul preferat la braserie. Acestor tineri le-aş spune că pierd spectacolul diversităţii culturale, aşa cum pierde cel ce se plimbă printr-o grădină de margarete cu gîndul la trandafiri. O cultură este mai mult decît suma operelor unor genii. Munţii au nevoie de o temelie solidă, iar geniile au nevoie de un mediu cultural din care să se înalţe. De aceea, nu trebuie dispreţuită munca unor creatori locali, fie că sînt autori de monografii, de enciclopedii, de manuale. Scriitorii, artiştii, profesorii, chiar şi ziariştii unui loc, fără să fie geniali, asanează şi civilizează comunitatea, îi păstrează memoria şi valorile, îi educă tinerii şi îi consolează bătrînii. Ceea ce, să recunoaştem, nu-i puţin lucru.
Adevărul este că nu poţi decât să regreţi că n-ai intrat în cultură pe uşa deschisă de domnul Marin Ioniţă. Ce Platon şi Camus? Biete statui anonime. Ioniţă carele îţi ocupă locul la braserie este harponul metafizic ce înţeapă cunoaşterea şi ţi-o aduce, domesticită, la picioare. Eternele întrebări pălesc în faţa unui creator de cartier. Brahms? Jazz? Mai bine Tudor Gheorghe. Piscuri? În balta noastră caldă, scundă şi tulbure, unde spirocheţii dau din codiţă, se pot oglindi galaxii şi chiar Divinitatea. Am ratat înduhivnicirea prin provinţialism, singur îmi plâng pe umăr. Mănânc şi plâng. Mănânc.
RăspundețiȘtergere