Fragmente, note de lectură
- Teoria secţiunilor, a lui Nigromontanus: universul, aşa cum se înfăţişează ochilor noştri, nu reprezintă decît una din miile secţiuni posibile. Lumea este ca o carte, din foile ei nenumărate nu o vedem decît pe aceea la care e deschisă. Cu cît secţiunea este mai fină, cu atît mai mult învăţăm din ea… Glazura subtilă a cristalelor vechi, baloanelor de săpun şi irizările curcubeului… Nicăieri lumea n-ar avea culori mai bogate ca în cele mai subţiri pelicule – semn că bogăţia ei îşi are sediul în neîntindere.
- Raportul poetic al Superintendentului Minelor – jurnal de călătorie printre cristale.
- Savanţii din slujba tiranilor îi detestă pe greci şi-i iubesc pe egipteni şi pe romani. Ei cred că din Elada ne vine „importanţa exagerată care se acordă liberei cercetări, adică bunului plac intelectual, care nu poate duce decît la anarhie”. Pentru ei, libertatea spiritului este un lux şi o risipire de resurse – cercetarea trebuie să producă rezultate utilizabile, care validează o teorie pre-existentă (vezi săpăturile Ahnenerbe sau favorizarea tehnologiei curentului alternativ).
- Ştiinţa birocratică devine o funcţie a poliţiei superioare. Profesorii sunt dresaţi să aducă vînatul.
- Vînătorii din Ordinul Orionului – poartă veste brodate cu cele şapte stele ale constelaţiei omonime. Celebrează Cultul Vînătorii, se reunesc în edificii purtînd embleme de tipul „Behemot et Eeviathan existent” sau „Orionul e un vînător”, nu un măcelar. Pacifismul Orionului era de natură cosmopolită, nu umanitară.
- Oficiul Punctului – imensul Institut de Statistică, bibliotecă, arhivă, computer vivant. „Putea repera, deci ameninţa, oricare punct de pe globul terestru. Fără oprire, materialele se îngrămădeau, pentru a deveni obiectul unei concentrări logice. Şi pe măsură ce arhivele acestea creşteau, se mărea şi puterea. Planul era fondat, ca toate întreprinderile mauretanilor, pe idei foarte simple, adăugate unei mai bune cunoaşteri a regulilor jocului. În fond, era aici un triumf al geometriei analitice. Cunoşteau condiţiile spaţiale ale puterii, sediul ei în necalificat. Ştiau că un indice cranian poate deveni de temut şi asupra acestui punct îşi ţineau documentaţia gata pregătită”.
- Contemplarea. „A fi spectator e una din marile, vechile dorinţe ale omului – dincolo de afacerile terestre. Să te bucuri de imaginea lor”. De aici, plăcerea călătoriilor, a istoriei, a spectacolelor, a lecturii.
- Montaigne şi descoperirea lumii interioare.
- Elogiul viţei de vie şi al vinului. Cum orînduieşte viţa de vie o civilizaţie. DE GÎNDIT asupra zonelor viticole din România. Poate de aceea îmi place Franţa rurală şi Toscana, marile ţinuturi ale viţei de vie… „ Se făcu elogiul vinului şi cel al hangiilor de la Vinho del Mar. Pivniţa „Tonului” era renumită. Lucius i-o prefera pe cea de la „Calamaretto”, dar numai cu condţia să i se bea vinurile pe loc, căci soiul era sensibil şi nu suporta transportul pe mare… Ornter, în ce-l priveşte, prefera micii podgoreni anonimi, care te servesc în bucătăria lor. Mama stătea lîngă foc, se glumea în familie. Munca în vii era rugăciunea lor. Se gusta în tovărăşia lor brînză de oaie cu vin alb, miez de anghinare cu vin roşu. Şi se vorbea fără grabă de vechi lucruri simple şi de repetarea lor – timpul, creşterea viţei de vie, cursul grav şi vesel al existenţei omului. Învăţai mai mult şi mai bine decît din cărţi. Căci nu există nici o artă care să nu se nască din calendar”. Vinul, ca poartă a lumii spirituale. DROGURILE, porţi iniţiatice.
- Fericirea. „ Fericirea e armonia în care trăim cu lucrurile care ne înconjoară. Cu cît sunt mai puţin numeroase, cu cît sunt mai simple, cu atît acordul lor este mai pur şi mai uşor. Iată pentru ce fiinţelor simple le e mai puţin greu să fie fericite. Un colţ de grădină cu flori şi fructe, o masă cu un oaspete drag şi un pahar cu vin, lumina potolită a lămpii pe o carte şi serviciul de ceai – sunt îmbinări care te fac fericit, dacă li se adaugă armonia interioară. Omul care trăieşte într-o astfel de armonie se află în centrul unui cerc în care ea se află vizibilă. Sunt insule în haosul acestei lumi. O grădină, un loc de muncă, un mic interior, un cerc de prieteni – totul dovedeşte geniul celui în jurul căruia s-a conturat. Emană din ele ceva ca un parfum, o muzicalitate a bunei stări. Arată că fericirea, bucuria, posesiunea nu constau în izolare şi că esenţa lor reclamă comunitatea, comunicarea. Ea se află în dăruire, în împărţirea lucrurilor primite. Nu există o altă bogăţie, decît să dai”. Epicur şi grădina sa, din care se hrăneşte el şi prietenii…
- Şcoli ale politicii. Mauretanii, care elaborează o artă a prosperităţii în şi prin anarhie. Bailivul şi Oficiul Central se sprijină pe ruinele şi ipotezele vechilor partide populare şi preconizează să asigure dominaţia unei birocraţii absolute. Proconsulul şi Palatul, înălţîndu-se pe ruinele vechii aristocraţii şi ale partidului senatorial. „Bailivul vrea, în afara istoriei, să înalţe o fiinţă colectivă la rang de stat. Noi, noi tindem la o ordine istorică. Noi dorim libertatea omului, a fiinţei, a spiritului, a ceea ce posedă, iar statul, numai în măsura în care aceste bunuri reclamă o protecţie. De aici rezultă deosebirea dintre mijloacele noastre şi cele ale Bailivului. El e obligat să niveleze, să atomizeze şi să reducă diferenţele din materialul uman, în sînul căruia trebuie să domnească o ordine abstractă. La noi, din contră, omul e acel care trebuie să fie stăpîn. Bailivul tinde spre perfecţiunea tehnică, noi tindem la perfecţiunea umană”. Bailivul favorizează tehnicienii, specialiştii. Proconsulul formează o elită nouă, purtătoare de virtuţi „excelente, juste şi destinate puterii”. Ataşarea celor mai mari personalităţi ale momentului.
- Observarea grădinilor. Albinăritul.
- Tezaurul şi Energeionul. Acoperirea în aur a monedei. „Afacerile mobiliare şi imobiliare se tratau pe baza aurului. Aurul servea drept normă la tot ce era proprietate. Moneda progresivă, din contră, era energetică şi servea drept fond de rulare la schimburile de muncă. Lucrările efective o luau ca etalon şi ea permitea evaluarea lor în cifre atît în raportul reciproc, cît şi în echivalenţa în aur. Era garantată de un al doilea Tezaur de Stat, Energeionul, care putea fi comparat cu o exploatare subterană… Şi moneda măruntă era în raport cu energia şi făcută în aşa fel că putea fi introdusă în nenumăratele aparate automate care, în locuinţe, la locurile de muncă şi în maşinile de transport, distribuiau forţa necesară. Putea fi transformată în lumină, energie, căldură, în mişcare sau în distracţii. Venea pe urmă energia mare, destinată ansamblului lumii maşinilor, mobile sau fixe, pe pămînt ferm, pe mare şi în aer, utilizate în mod public sau de particulari”.
- Oraşele morţilor din Trecătorile Pagosului. „Serveau drept contragreutate de umbră vieţii oraşelor şi ţelurilor lor efemere”. Un oraş al morţilor destramă iluzia progresului. De aceea, modernitatea a pierdut cultul morţilor.
- Utopia şi fericirea maselor. Subiectul fericirii este dezbătut „mult mai rar în epocile democratice decît în monarhii. Îi plac de asemenea accesele de decadenţă – romanticii văzuseră asta foarte bine. Nu trebuie reproşat maselor că întocmesc programe de fericire – e dreptul lor cel mai strict. Ce altceva e mai de înţeles decît dorinţa omenească de a duce o viaţă mai bună? Ce e de plîns, este diletantismul care face toate aceste sisteme să eşueze. La programele de fericire a maselor, autorităţile răspund prin argumentum ad necessarium şi întocmesc programe de putere. Iată eroarea. Ele ar trebui să elaboreze programe de fericire şi să le execute prin autoritate… Orice stat are datoria să creeze o utopie, de îndată ce a pierdut contactul cu mitul. Prin ea ajunge să ia cunoştinţă de misiunea lui”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu