Mărunţele

Mărturisesc, onorată instanţă, că n-am puterea să merg mereu pe marile bulevarde ale culturii, vorba lui Noica, adică să citesc cărţi fundamentale, în timp ce ascult fugile lui Bach. Cîteodată o iau binişor pe străduţe, pe ulicioare, casc gura la te miri ce sau mă opresc să cercetez dughene dubioase. Aşa că biblioteca mea a devenit un loc cel puţin ciudat, în care Platon îi explică mitul peşterii lui Stephen King, Rabelais bea cot la cot cu Irvine Welsh iar Arghezi, Brumaru şi Dinescu înjură pe rupte... Acum, citesc cu delicii romanele lui Terry Pratchett, un mucalit englez, un Jerome K. Jerome al genului fantasy, părintele Lumii-Disc, o planetă ca o clătită, sprijinită pe patru elefanţi graşi, care stau, la rîndul lor, pe o Mare Ţestoasă, ce înoată în spaţiul interstelar! În Lumea-Disc, aflată la marginea graficului probabilităţii, lumina curge ca mierea, zeii obişnuiesc să spargă geamurile agnosticilor iar eroinele poartă variantele de piele ale ultimei colecţii „Victoria’ s Secrets”! În aceste condiţii, umorul e garantat 100% - ireverenţios, inteligent, cultural. Vă recomand cu căldură!

#  Pleşu şi Liiceanu, despre lectură, la TVR. Liiceanu: „Cineva spunea că a citi pe E-Reader este ca şi cînd ai face dragoste cu o femeie gonflabilă”. Pleşu: „Nu ştiu, n-am referinţa, dar e ceva, e bine spus...”.

#  În timp ce televiziunile comerciale îi dau zor cu Sfîntul Valentin (auzi, restaurantele de fiţe oferă meniuri afrodisiace pentru îndrăgostiţi!) iar cele de ştiri pisează subiectul şpăgii din vămi (cu pionii, caii, nebunii şi reginele aferente), eu mă refugiez în Italia interbelică, la braţ cu Giuseppe Tornatore, regizorul excelentului film „Baaria”. Este povestea a trei generaţii de comunişti, dintr-un sătuc sicilian, cu iluziile, cu necazurile şi bucuriile vieţii de zi cu zi, cu prevestiri şi corupţie, cu violenţe şi mituri. „Un veac de singurătate”, mutat pe peliculă, în lumina caldă a sudului. Urmărindu-l, îmi dau seama cît de relative sînt conceptele. A fi comunist în Sicilia însemna atunci să suporţi persecuţiile „Cămăşilor negre”, să lupţi cu arma în mînă împotriva lor, să candidezi la consiliul local şi să nu fi ales, să mănînci bătaie de la arendaşii Mafiei. A fi fost comunist în România însemna să fi venit de la Moscova, cu tancurile Armatei Roşii, să fi măsluit alegerile, să tragi tu o mamă de bătaie ţăranilor ce nu voiau cooperativă (şi chiar să-i bagi în pămînt). Cred că un comunist sicilian s-ar înţelege foarte bine cu un anticomunist de la Nucşoara.

# Şedinţă a Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice, la Alexandria. După ce ies din Argeş, peisajul mi se pare dezolant – cîmpuri pline cu gunoaie, terenuri nelucrate, case prăpădite, ruine. Sărăcia se vede şi în municipiul de la Dunăre – nu se construieşte mai nimic, blocurile lui Ceauşescu se macină sub vîntul rece al iernii, chiar şi oamenii par mai încruntaţi ca de obicei. Cumanii negri... În aceste condiţii, a vorbi despre cultură devine un moft. Mă uit prin rafturile bibliotecii judeţene. Cele mai multe sînt cărţile vechi, tipărite înainte de 1989. Ce naiba să facă aici un tînăr? Cum să se formeze? Cum să trăiască decent?

# Prăpastia dintre criticii profesionişti şi publicul larg este din ce în ce mai adîncă. Şi nu vorbesc aici despre cultura înaltă ci despre aceea de mase. De exemplu, un film precum „Reţeaua socială”, ridicat în slăvi de cronicari, favorit la „Oscar”, se află abia pe locul 29, în lista încasărilor din anul 2010. Oamenii îl ocolesc, pentru că s-a dus vorba pe „Facebook” că nu e nimic de capul lui, iar unii dintre bloggerii faimoşi au confirmat verdictul. Desigur, diferenţe de gust între elite şi mase au existat dintotdeauna, însă, pînă acum, elitele erau avantajate, avînd acces la mijloacele de comunicare. Acum, Internetul permite şi maselor să se exprime, teoretic oricine putînd să influenţeze opinia publică. O fi bine, o fi rău? În ce mă priveşte, cred că masele nu fac altceva decît să niveleze. Sigur, nu cred că un critic de film deţine monopolul adevărului dar măcar aduce argumente în sprijinul judecăţilor sale. În schimb, pe bloguri sau pe Facebook, critica e de genul „îmi place sau nu” şi atît. Simple opinii. Zgomot imens, în care e din ce în ce mai greu să auzi o informaţie de calitate. Cam ca în politică, unde fiecare are dreptul la părere şi la vot.