vineri, februarie 11, 2011

Ciuma lui Caragea

Cînd mă apucă amocul şi îmi vine să blestem încetineala cu care ne integrăm în Ievropa, trag aer în piept şi caut „Scrisorile” lui Ion Ghica, o excelentă mărturie a ce-am fost în secolul al XIX-lea. Şi ce-am fost? Orice, numai o naţiune europeană nu...

Interesant personaj acest Ion Ghica... Descendent al unei familii nobiliare care a dat nouă domnitori, cu studii de litere la Sorbona şi inginerie la Ecole Royale des Mines, francmason şi revoluţionar, agent secret şi bei de Samos, omul a fost unul din părinţii fondatori ai României moderne. Memoriile sale se citesc cu sufletul la gură dar, fără îndoială, şi mai interesante sînt „Scrisorile către Vasile Alecsandri”, o frescă a Principatelor între anii 1821 şi 1859. Elegante în formă şi uimitoare în conţinut, epistolele arată cît de departe erau aceste ţărişoare de moravurile, valorile şi instituţiile europene, cît de greu le-a fost paşoptiştilor să facă reforme şi cît de mare a fost rezistenţa socială. Ceea ce, pentru cititorul de astăzi, martor la o a doua sincronizare a României cu Europa, explică multe. În definitiv, spune-mi de unde ai plecat ca să-ţi spun unde ai ajuns...

Pe la începutul secolului al XIX-lea, după războaiele napoleoniene, Congresul de la Viena redesenează harta Europei. Spaniolii, portughezii şi Sfîntul Imperiu Roman se prăbuşesc, în timp ce se ridică Imperiul Britanic şi cel German. Franţa devine cuibul mişcărilor revoluţionare. Inventarea motorului cu abur creşte productivitatea muncii atît în industrie, ceea ce favorizează comerţul, cît şi în agricultură, ceea ce aduce un spor de hrană. În consecinţă, populaţia continentului se dublează – de la 200 la 400 de milioane. Noi descoperiri în medicină şi biologie (Pasteur, Darwin) prelungesc durata medie de viaţă şi slăbesc influenţa bisericii în societate. La noi, în Balcani, contrastul este izbitor. Să-i dăm cuvîntul lui Ghica, pentru cîteva amintiri din vremea lui Caragea: „... pe la sfîrşitul lui octombrie, Caragea a putut ieşi din Constantinopol şi, în ziua de Sf. Spiridon al anului 1812, el şi-a făcut intrarea în Bucureşti cu alai domnesc, călare pe tabla-başa, în sunetul clopotelor, al surlelor şi tobelor. După ce a descălecat în Sfîntul Spiridon cel Nou din Podul Beilicului (azi Calea Şerban Vodă), s-a dus de s-a miruit în biserica Curtea-Veche, după obicei. Sosirea acestui domn în Bucureşti a fost semnalul a mari calamităţi pentru ţară! Chiar în noaptea instalării sale, palatul domnesc de la Mihai-vodă din Dealul Spirei a ars pînă în temelie şi Curtea Domnească a devenit Curtea Arsă pînă astăzi; iar a doua zi, la 13 decembrie, s-a ivit ciuma între oamenii curţii veniţi cu vodă de la Ţarigrad”.

„A fost în multe rînduri ciumă în ţară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decît ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atîtea victime! A murit pînă la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încît cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa de mare, încît un om lovit de ciumă era un om mort. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţămînt de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mîna cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atîrnau un şervet roşu de gît, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte (...) luau bani, argintării, ceasornice, scule, şaluri, fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dînşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trînteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea (...) Rareori bolnavul ajungea cu viaţă pe cîmpul ciumaţilor. De multe ori o măciucă în cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile (...) Deasupra oraşului se ridica un fum galben şi acru, fumul băligarului care ardea în curţile boiereşti, şi oraşul răsuna de urletul jalnic al cîinilor rămaşi fără stăpîn”.

În faţa molimei, stăpînirea era neputincioasă, serviciul sanitar constînd în cîţiva vătăşei, care-i întovărăşeau pe ciocli, din casă în casă, strigînd pe la porţi: „Sănătoşi, copii?”. Într-un raport, unul mărturiseşte: „Azi am adunat 15 morţi dar n-am putut îngropa decît 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am mai putut prinde”. Pînă la urmă, bieţii orăşeni au trebuit să se organizeze singuri, omorînd cu parul vreo zece ciocli care aruncau zdrenţe rupte de la ciumaţi, prin curţile oamenilor, ca să împrăştie molima. După un an, cam prin decembrie, ciuma s-a domolit şi cei bejeniţi s-au întors în Bucureşti, îmbrăţişîndu-şi rudele regăsite şi dînd o lacrimă celor morţi pe cîmpul de oroare de la Dudeşti. După o astfel de încercare, s-ar zice că un neam devine mai înţelept, nu? Că autorităţile încep să gîndească în avans, că se fac planuri, că nivelul serviciilor publice creşte. Aş! Poate prin vest. La noi, spune Ghica, epidemia a avut alte urmări.

„Viaţa devine mai lesne, averile flăcăilor şi zestrele fetelor sporesc prin moşteniri şi prin moartea fraţilor (...) Cînd este o mortalitate mare, poporul zice că se ieftineşte pîinea (...) Şi căsătoriile trebuiau să devie numeroase, cu atît mai mult numeroase cu cît răul a secerat mai multe fiinţe. Deci, îndată după încetarea boalei, lumea s-a pornit pe nunţi (...) Pe atunci, nunta era dandana mare! Mai întîi peţitorii şi colăcerii cu adalmaş; după ei, logodnă cu arhiereu, cu diaconi, cu preoţi, cu cîntăreţi, cu lăutari şi cu ziafet toată noaptea pînă la luceafărul de zi. Cu cîteva zile înainte de nuntă, dacă mirele şi mireasa erau de neam de boier, se făcea cherofilima (sărutare de mînă) la curte, unde tinerii cu toate rudele lor erau duşi cu alai spre a săruta mîna lui vodă şi a doamnei, cerîndu-le binecuvîntarea. Cînd se apropia ziua nunţii, mahalaua se împodobea cu brazi de la casa ginerelui pînă la casa miresei. În ajunul nunţii, cam după amiezi, porneau călţunuresele, tot cucoane alese dintre rudele cele mai frumoase ale ginerelui, în trăsuri înhămate cu armăsari de preţ. Întîia călţunăreasă intra la mireasă purtînd o căţie de argint cu flori suflate în aur (...) şi o stropitoare din care arunca apă de trandafir, semnul curăţeniei (...) O a doua (...) ducea pe tavă de argint florile cu care se împodobeau cununiile. A treia călţunăreasă aducea o tavă cu peteală, semnul bogăţiei (...) A doua zi, nunta începea chiar în zori (...) După cununie, masă mare cu zaharicale de la becerul Manolachi şi cu cofeturi de la vestitul Pascu, cu vin de Drăgăşani, cu pelin de Dealu Mare şi cu vutcă de vanilie (...) Lăutari şi horă toată noaptea, iar în ziuă să trămiteau nunii, socrii şi nuntaţii pe la casele lor, cu lăutari. Acest chef, la cei de jos, ţinea trei zile iar la boieri ţinea şapte zile şi şapte nopţi, după legea domnilor şi a împăraţilor. O nuntă se isprăvea şi zece începeau, încît Bucureştii într-o sărbătoare o duceau”.

Fantastic! N-om avea noi geniul organizării, precum neamţul, nici pe cel al subţirimii limbajului, ca francezul, nici pe cel al politeţii englezeşti, dar stăm bine la capitolul vitalitate. Un astfel de neam n-o să dispară niciodată, că trece prin ciumă, că se integrează în Uniunea Europeană, tot aia...

4 comentarii:

Geocer spunea...

Adica, ceea ce traim azi e tot un fel de ciuma?

Cristian Cocea spunea...

Geocer - C-o fi ciumă, că n-o fi, la nuntă ne-o veseli!

Geocer spunea...

Bucurosi le-om duce toate, de e ciuma de-i bairam.

orre spunea...

interesant articol