Cursul scurt de Revoluţie

Cum pot fi interpretate actualele tulburări din lumea arabă, care au dus la schimbarea regimurilor politice din Egipt şi Tunisia (urmează Libia...)? Sînt mişcări anarhice ale unor populaţii care s-au săturat să trăiască în sărăcie şi dictatură? Sau vorbim despre lovituri de stat, orchestrate de armată şi servicii secrete ? America îşi înlocuieşte cicisbeii? Sau privim la adevărate revoluţii islamice, instigate de imami şi de Al-Qaeda? Greu de spus.

Probabil că avem de-a face cu un mix cauzal, aşa cum ne învaţă o carte celebră, scrisă de un erudit istoric american, numit Crane Brinton. Omul a trăit între 1898-1968, a fost profesor la Harvard şi a analizat în detaliu Revoluţia Franceză. Din peripeţiile acestei perioade tulburi, Brinton a scris o carte – “Anatomia Revoluţiei” („The Anatomy of Revolution”), una dintre cele mai bune analize ale subiectului din toate timpurile. În “Anatomia Revoluţiei”, Brinton enumeră trei cauze prezente în orice revoluţie, menţionînd că aceste cauze sînt întregite de altele, de natură locală, culturală sau religioasă.

1 - întotdeauna cauza economică primează – statul nu este capabil să se reformeze sau să promoveze reforme economice necesare unui echilibru social. Reformele sînt sabotate întotdeauna de grupări oligarhice sau de reprezentanţi ai unor interese antagoniste interesului public;
2 - elitele intelectuale se îndepărtează de cele politice. Procesul de înstrăinare intelectuală începe treptat, de la idei şi pînă la dizidenţa faţiţă. Ideile se transformă în “celule ideologice”, care promovează transformarea prin revoltă;
3 - elitele politice încearcă prin orice mijloace să-şi păstreze privilegiile obţinute, de obicei distorsionînd legea sau adaptînd-o la necesităţile lor. Ascendenţa socială este aproape imposibilă fără apartenenţă şi loialitate la regimul care guvernează. Nu contează aproape nimic din competenţele candidatului, meritocraţia este invalidată şi desfinţată în toate domeniile guvernării.

Ştiind toate acestea, ar fi interesant de văzut cine sînt opozanţii regimurilor în discuţie, din ce categorii sociale provin, ce idei au, ce reforme solicită. Pînă acum, nici în Egipt, nici în Tunisia, nici în Libia, opoziţia nu are o faţă bine conturată. Dar să revenim la mecanismele revoluţiei. Crane Brinton analizează revoluţia împărţind-o în trei etape. Prima etapă este de coagulare şi de creare a forţelor revoluţionare, extrem de eterogene; o a doua – etapa de confruntare. După primele reuşite ale revoluţiei, aproape întotdeauna are loc o confruntare între radicali şi moderaţi; în sfîrşit – etapa finală de aşezare, cînd societatea încearcă să se întoarcă la normalitate şi revoluţionarii radicali sau moderaţi reuşesc să cîştige o adeziune populară majoritară.

Cine sînt oamenii revoltaţi? Brinton consideră că revoluţionarii sînt de şapte feluri:
(1) - membrii elitelor statului pre-revoluţionar, nemulţumiţi din motive proprii de puterea din care au făcut parte;
(2) - oportunişti, care îşi promovează interesele proprii numai cînd văd posibilitatea unei reuşite (Efectul „band-wagon”);
(3) - non-conformişti, care nu puteau să convieţuiască în atmosferă;
(4) - terorişti şi criminali, oameni sîngeroşi, care doresc puterea în mod totalitar prin instaurarea unei dictaturi, ai căror unelte credincioase vor deveni (despre astfel de brute, care s-au manifestat bestial în timpul Revoluţiei române, a scris Doru Viorel Ursu în recentul său volum intitulat „Sînge şi carne de om”);
(5) - oameni practici şi capabili, care s-au văzut nedreptăţiţi într-o societate profund protecţionistă şi antimeritocrată;
(6) - idealişti, oameni care chiar cred în instaurarea unei societăţi mai bune şi mai drepte. În cazul de faţă, Brinton îi defineşte pe Robespierre şi Lenin drept oameni de acest gen. Şi se înşeală.
În sfîrşit, (7) - oratori populişti, cu un discurs demagogic dar mobilizator, care de fapt generează o mare parte din masa de manevră şi care vor fi soldaţii acestei revoluţii, o parte chiar victimele ei.
Oratorii populişti, agitînd masa de manevră, sînt indispensabili – ei vor face să curgă sîngele eroilor, prin confruntarea cu forţele regimului. Eroul şi Oratorul – iată un cuplu străvechi, de la Iisus şi Iuda încoace...

P.S. Mulţumiri prietenului Teophile pentru informaţii!