M-am apucat să citesc „Cimitirul din Praga”, cel mai nou roman al lui Umberto Eco, apărut în urmă cu o lună în Italia, o poveste halucinantă plasată în „La Belle Epoque”, împletind teme precum psihanaliza, francmasoneria şi politica. În plus, volumul este împodobit cu gravuri, precum ediţiile „Călătoriilor extraordinare” ale lui Verne apărute la Hetzel... Se vede că Eco, după „Misterioasa flacără a reginei Luana”, a prins gustul cărţii-artefact, care adună între coperte diferite feluri de hîrtie, text şi ilustraţii. Chestia e că, pe mine, post-textualismele astea încep să mă lase rece. Indiferent cît de iscusit ar fi croite, tot se văd cusăturile. Mai mult, mă enervează că autorul îmi face cu ochiul, complice – uite, aici m-am gîndit la Freud, dincolo parafrazez „Protocoalele înţelepţilor Sionului”, dincoace fac mişto de tratatele ocultiştilor! Poate c-am îmbătrînit, dar mintea mea tînjeşte acum după simplitate, după poveste, după sens. Să lăsăm experimentul tinerilor şi să ne întoarcem la formele clasice – parcă văd că, după o sută de pagini, o să arunc cît colo şi „Cimitirul...” ăsta... Unde eşti, copilărie, cu „Numele trandafirului” tău cu tot?
P.S. Crăciun fericit, prieteni!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu