Paşoptismul domnului Patapievici

Domnul Horia Roman Patapievici, directorul Institutului Cultural Român, a declarat recent că se consideră un neo-paşoptist. Adică un patriot care priveşte către Occident, în căutarea unui model civilizaţional pe care să-l importe şi să-l impună acestei naţii, precum au făcut-o altădată Bălcescu şi fraţii săi. În cadrul acestui proiect, spunea domnul Patapievici, ICR joacă un rol important, oferind în schimb publicului vestic produse culturale româneşti, mobilizînd fonduri, energii şi sentimente, pentru o mai bună integrare europeană a ţării noastre. Iar sălile pline pe care le fac în Vest tinerii noştri cineaşti sînt dovada cea mai bună a patriotismului funcţionarilor Institutului... În faţa acestei argumentări, mai încape discuţie? Mai încape. Dar nu de pe poziţii partizane, cum fac inamicii politici ai domnului Patapievici. Mi se pare irelevant că directorul ICR a fost numit în funcţie de Traian Băsescu. În schimb, mă interesează filosofia pe care se bazează acţiunea domniei sale. Despre această filosofie, implicită sau explicită, va fi vorba în cele ce urmează.

Aşadar, un nou paşoptism... Din tot ce-a scris pînă acum, domnul Patapievici se defineşte ca adept al liberalismului economic, ba chiar al libertarianismului, ca om racordat la valorile dreptei – proprietate privată, stat minimal, piaţă liberă. Chiar şi pentru produsele culturale. OK! Respect această opţiune politică, o cred sinceră, mai ales că vine din partea unui intelectual care n-a făcut compromisuri cu dictatura lui Ceauşescu. Problema apare atunci cînd domnul Patapievici se compară cu paşoptiştii. Ideologic, oamenii aceia nu erau deloc de dreapta. În comparaţie cu reprezentanţii conservatorismului românesc, liberalii strînşi sub deviza „Dreptate şi Frăţie” erau nişte politicieni de stînga, „de roşu”, avînd strînse legături cu francmasoneria atee a Marelui Orient al Franţei. În acea epocă, dreapta voia să conserve marea proprietate agricolă şi modul de producţie care-o deservea, iar stînga servea interesele burgheze şi cele muncitoreşti. Chiar şi astăzi, în lumea anglo-saxonă, dreapta e conservatoare şi stînga e liberală... Dar înţeleg! Dl Patapievici se consideră un „om de dreapta” nu pentru că respectă tradiţiile româneşti, nu pentru că apără valorile familiei şi cele religioase ci pentru că vrea să se delimiteze de socialism şi de comunism, demonii stîngii. De altfel, majoritatea intelectualilor români se declară „de dreapta”, oripilaţi de regimurile sinistre care au trecut peste noi din ’47 încoace. E o confuzie teribilă, iar eticheta „dreapta românească” acoperă acum un spectru intelectual foarte divers, de la anarhişti la legionari şi mistici! În toată harababura, domnul Patapievici e undeva la stînga dreptei, un fel de chirurg, adept al intervenţiei raţiunii asupra ţesutului social. Pentru că, în definitiv, ce înseamnă adoptarea unui nou model civilizaţional decît o intervenţie chirurgicală pe corp social deschis? Paşoptiştii asta au făcut – cu bune şi rele. Au divizat marea proprietate agricolă, au creat instituţii statale, au secularizat spaţiul public, au construit o mitologie naţională şi o cultură pe care le-au propus Occidentului. Şi au numit operaţia „intrare în modernitate”.

Tocmai aici e miezul. Ca să putem analiza intenţiile domnului Patapievici, vrem să-i cunoaştem întreg programul neo-paşoptist. Ştim ce nu acceptă domnia sa – nu acceptă mitologia naţional-comunistă, bătăliile cinematografice ale lui Sergiu Nicolaescu, poeziile patriotarde ale lui Adrian Păunescu. Dar nu ştim ce promovează. Site-ul ICR nu ne ajută să înţelegem care sînt criteriile de valoare. Ce dăm noi „la schimb” occidentalilor care au generozitatea să ne civilizeze? A făcut scandal expoziţia de graffiti cu spînzuraţi erecţi, organizată de ICR New York, dar organizatorii au declarat că e vorba despre o proclamaţie a libertăţii de expresie. În plus, place publicului. Acum, fac furori filmele „noului val” minimalist, semnate de Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu. Unele dintre ele sînt remarcabile („4 luni, 3 săptămîni, 2 zile” sau „Moartea domnului Lăzărescu”), dar cele mai multe mi se par fie infantile („Amintiri din Epoca de Aur”), fie ridicole („Poliţist, adjectiv”), fie forţat-experimentale („Aurora”). Dar ICR consideră că „noul cinema” din România spune poveşti simple şi sincere, poveşti care nu mai au nimic de-a face cu “fardarea” prezentului sau a istoriei, ba chiar urmăresc o “eliberare de estetism, patetism, românism şi alte pretenţii”. Dovadă a valorii – premiile obţinute la festivalurile europene. Poate. Sau poate mergem pe un trend mizerabilist, agreat într-o lume consumeristă în criză, care-şi exhibă urîtul cu aceeaşi plăcere cu care se scarpină un bolnav de rîie...

Pînă una-alta, poate că este prea devreme ca să apreciem activitatea modelatoare a Institutului Cultural Român, condus de domnul Patapievici. Dar mai multă modestie nu-i strică, oricît de bine intenţionat ar fi. În definitiv, Bălcescu a devenit statuie abia după moarte...

P.S. Acest articol a fost publicat în nr. 2 al săptămînalului "Opinii libere", care apare la Piteşti sub directoratul prietenului Mihai Alexandrescu.