Portretul legionarului la tinereţe

Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat recent postul public de televiziune pentru că, în emisiunea “Profesioniştii”, jurnalistul Ion Cristoiu a vorbit pozitiv despre Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Mişcării Legionare. În accepţiunea cenzorilor CNA, realizatoarea Eugenia Vodă n-ar fi asigurat “pluralitatea ideilor şi a punctelor de vedere, fiind încălcate principiile echilibrului şi imparţialităţii informaţiilor”. Inutil de precizat, sancţiunea CNA a venit după ce mai multe personalităţi şi reprezentanţi ai comunităţii evreieşti au protestat, solicitînd postului public să se delimiteze în mod ferm de afirmaţiile făcute în emisiunea amintită şi să sancţioneze pe cei care sînt răspunzători. Situaţia s-a inflamat şi mai mult în ultimele zile, cînd zece intelectuali români de marcă au semnat o scrisoare deschisă în favoarea Eugeniei Vodă, acuzînd CNA-ul de „dublă măsură” în judecăţi – veştejind din faşă orice apreciere pozitivă la adresa legionarismului dar tolerînd nostalgia după trecutul comunist, manifestă „pe sticlă” mai ales cu prilejul morţii poetului Adrian Păunescu.

Avem aici mai multe chestiuni, fiecare meritînd o analiză aprofundată. Întîi, este vorba despre judecarea Mişcării Legionare. Doi – despre cum ar trebui să se facă această judecată la televiziune, într-un talk-show. Trei – despre cum reacţionează instituţiile statului român în faţa lobby-ului evreiesc. Şi patru – despre complicitarea mentală a românilor cu comunismul. În cele ce urmează, mă voi referi doar la primul punct. În definitiv, ce lucruri infamante a spus Ion Cristoiu despre Corneliu Zelea Codreanu? Că îl vede ca pe un personaj tragic, că a fost un om de bună credinţă, că n-a fost corupt, că nu s-a lăsat manipulat de Carol al doilea. Că a fost un fanatic al ideii de demnitate, că a fost un personaj romantic, mai ales la început… Or, lucrurile astea sînt bine cunoscute de toţi cei ce nu confundă istoria cu propaganda. Despre legionari se pot spune multe adevăruri, şi mai scandaloase pentru mentalitatea “corectitudinii politice” – că s-au născut dintr-un refuz al sistemului parlamentar al vremii, considerat de ei drept corupt şi ineficient. Că se împotriveau dictaturii regale a lui Carol al doilea, precum şi camarilei sale, formată, îndeosebi, din alogeni. Că n-aveau nimic în comun cu mitologia pagînă a naziştilor, fiind mai degrabă un soi de mistici ortodocşi. Că au fost un fel de ordin cavaleresc (depăşind, evident, ceea ce democraţia consideră a fi limitele normalităţii), atît prin organizare cît şi prin acţiune, ordin cavaleresc care a ridicat moartea la statutul de pildă (moartea lor sau a adversarilor lor!). Că formaseră echipe de muncă voluntară, colindînd sat după sat, sleind ici o fîntînă, ridicînd colo o troiţă sau un gard. Că atrăseseră de partea lor mulţi intelectuali naţionalişti de vază, ca şi studenţi. Că, după venirea la putere a comuniştilor, au rezistat cu arma în mînă, prin munţi. Toate acestea (şi multe altele) pot fi aflate din lucrări de referinţă ale istoricilor străini (precum „Legiunea Arhanghelului Mihail”, de Armin Heinen, ed. Humanitas, 2008, sau „Istoria Gărzii de Fier”, de Francesco Veiga, Humanitas, 1993), că ai noştri încă se apropie cu sfiiciune de subiect.

Sigur, există şi celălalt taler al balanţei. Legionarii au fost antisemiţi (vezi discursurile Căpitanului şi crimele etnice din timpul statului naţional legionar), au avut o ideologie confuză, anti-sistem, şi, mai grav decît toate, au folosit asasinatul ca mijloc de luptă politică. De ce? Ei spuneau că, astfel, răspund abuzurilor statului. Că statul fusese primul care pusese mîna pe pistol. Că însuşi Căpitanul fusese asasinat, la ordin regal, alături de Nicadori şi Decemviri, în mod odios, în pădurea Tîncăbeşti. Discutabil cine a pornit spirala violenţei. Cert e că, refuzînd jocul democratic (pe care, să fim drepţi, Carol al doilea îl adusese la stadiu de caricatură), legionarii au exacerbat climatul dur al epocii, intimidînd la rîndul lor, asasinînd. Şi au făcut-o metodic, asumîndu-şi acţiunea, cam ca „Brigăzile Roşii” din Italia anilor ’70 sau ca ETA, ca să dau cîteva exemple mai cunoscute tinerilor mei cititori. Sub gloanţele legionare au căzut oameni politici precum I.G. Duca sau Armand Călinescu, economişti precum Virgil Madgearu, istorici precum Nicolae Iorga şi gazetari precum Mihai Stelescu. Legitimă apărare? Mi se pare greu de acceptat – oricît te-ar fi înjurat Iorga prin ziare şi te-ar fi tîrît prin tribunale, pentru calomnie, nu se face să-i răspunzi cu lovituri de topor în cap! Cert este că, după aceste crime (sau folosindu-le ca pretext, depinde cum punem accentul...), statul a declanşat o represiune sîngeroasă la adresa „Gărzii de Fier”, care a dus la destrămarea Mişcării. Apoi, după instaurarea regimului bolşevic, legionarii (indiferent de gradul de vinovăţie) au fost închişi, torturaţi şi exterminaţi în puşcăriile comuniste, alături de elitele politice, intelectuale, religioase şi economice ale acestei ţări. Ca o ironie a sorţii, şefii Mişcării (precum Horia Sima) s-au salvat în exil, în timp ce studenţi din Frăţii, precum Ion Gavrilă Ogoranu, au luptat cu arma în mînă, pentru supravieţuire, prin munţi. Dar aşa este istoria cu cei mici, mereu ironică...

Acum avem totul pus în balanţă. Pe un taler onoare, pe celălalt asasinat. Pe un taler patriotism, pe celălalt – antisemitism. Care trage mai greu? Vom judeca fiecare, conform valorilor în care ne-am format. Personal, înclin să apreciez pomul după roadele sale. Or, din punct de vedere al realizărilor politice, Mişcarea Legionară n-are cu ce se lăuda. Mă cutremură şi cultul morţii, uşurinţa cu care adepţii Căpitanului acceptau să se jertfească sau să curme viaţa adversarilor lor. În schimb, le recunosc determinarea, demnitatea, idealismul, anticomunismul. Şi pledez pentru amnistie. Cred că, acum, e momentul ca neamul românesc să accepte şi acest moment din istoria sa. Nu-i uşor de înghiţit dar trebuie. Numai aşa vom înţelege mai bine cine sîntem. Să ne despărţim de propaganda comunistă, care ni i-a înfăţişat pe legionari ca pe nişte diavoli, şi să nu acceptăm nici tezele „corectitudinii politice” imbecile, care, iată, sancţionează o realizatoare TV pentru că n-a păstrat „echilibrul” într-o discuţie! Democraţia n-are nevoie de cenzori. Dacă mă consider democrat şi cred în valorile toleranţei şi ale dialogului, nu mi-e frică să recunosc luminile şi umbrele unui subiect precum Mişcarea Legionară. Şi nici să trag nişte concluzii. Ceea ce am şi făcut în acest articol. Ceea ce încep să facă, cu mult mai mult impact, cineaşti (precum Constantin Popescu, regizorul excelentului film „Portretul luptătorului la tinereţe”) şi oameni de cultură tineri. Ceea ce fac şi editori precum Gabriel Liiceanu, recuperînd documente extraordinare, precum pierdutul roman al lui Dinu Pillat – „Aşteptînd ceasul de apoi”

P.S. Acest comentariu va apărea în nr. 3 al revistei argeşene "Opinii libere"