Un patriarh american

Astăzi, scriitorul american Ray Bradbury împlineşte 90 de ani! Alături de tortul festiv, micul nostru omagiu...

Ray
Cînd Ray, copilărosul Ray, venea din ruralul său Illinois la Los Angeles, lumea citea SF apocaliptic, în aşteptarea ultimului război mondial. Nimic mai străin pentru acest iubitor de natură, veşnic visător cu o floare la rever… Aşa că nu e de mirare – primele sale povestiri n-au mişcat pe nimeni. Cînd Ray, tînărul Ray, îşi scria “Cronicile marţiene”, povestea primului contact al omului cu o inteligenţă altfel, America l-a ignorat, fiind puţin ocupată - vîna spioni comunişti. Dar scriitorul nu s-a descurajat. Dînd din umeri, şi-a văzut de treabă. Cînd Ray, maturul şi tristul Ray, compunea „Fahrenheit 451”, o parabolă despre prigonirea cărţilor, cititorii descoperiseră televiziunea. Aşa că prea puţini au făcut efortul de a citi minunatul roman. Peste un deceniu, François Truffaut ecraniza istoria pompierilor incendiatori. Abia atunci aflau şi americanii ce-au pierdut. Între timp, Ray, bătrînul înţelept Ray, mai născuse cîteva piese desăvîrşite, cartografiind sentimental un Cosmos văzut cu ochii unui poet. Ia uite! – şi-au spus cu toţii şi, de atunci, gloria îl caută neîncetat pe Ray, îi oferă stele la Hollywood şi reeditări. Dar Ray, palidul Ray, nu mai răspunde la telefon. A anunţat că doreşte ca rămăşiţele corpului său pieritor să plece pe Marte, într-o capsulă. Iar NASA a zis: OK, Ray!

Şi un fragment din scrierile lui Ray....

"Continua să plouă. Era o ploaie torenţială, perpetuă, o ploaie aburindă, umezeală. Era o ploaie măruntă, o aversă, ca o fîntînă, o biciuire a ochilor, un curent pe la glezne. Era o ploaie care îneca toate ploile, chiar şi amintirea altei ploi. A venit încetul cu încetul, a hăcuit jungla şi a retezat copacii ca nişte foarfeci. A ras iarba, a brăzdat pămîntul şi a nimicit stufărişul. Oamenilor le încreţise atît de tare mîinile că semănau cu ale unor maimuţe. Era o ploaie sticloasă, parcă solidă şi nu mai înceta... Locotenentul îşi ridică privirea spre cer. Avea o faţă care fusese cîndva bronzată, dar acum ploaia o făcuse lividă. Ploaia îi decolorase şi ochii. Erau albi, ca dinţii, aşa cum i se făcuse şi părul. Era complet alb. Pînă şi uniforma începuse să se albească şi să prindă, parcă, o culoare verziu de mucegai. Locotenentul simţea ploaia şiroindu-i pe obraji. Cîte milioane de ani or fi trecut de cînd s-a oprit ploaia, aici, pe Venus?" - "Ploaia nesfîrşită", din volumul "Omul ilustrat", Ed. Univers, 2006