vineri, ianuarie 01, 2010

Marşul şi maneaua


Încep anul în calm şi armonie, urmărind concertul Filarmonicii din Viena, dirijată de octogenarul Georges Pretre. Nu sînt un fan al familiei Strauss însă, după ţigănia noastră muzicală de Revelion, polcile şi valsurile imperiale se dovedesc un adevărat balsam pentru nervii mei zdruncinaţi. Două ore mă simt transportat în La Belle Epoque, o civilizaţie a politeţii, a uniformelor cu fireturi, a trăsurilor, a şampaniei, a vînătorilor cu ogari. În Sala de Aur a Filarmonicii, candelabrele strălucesc, muzicienii sînt la mare ţinută, balerinele poartă rochii de bal semnate de Valentino, aranjamentele florale rafinate au fost trimise de municipalitatea din San Remo. Mare dreptate avea Confucius – guvernarea unei ţări se face (şi) prin intermediul muzicii, care trebuie să fie armonioasă, trezind virtutea poporului. O muzică prea tristă deprimă şi îndeamnă la inactivitate, una prea veselă condamnă la superficialitate, una războinică creşte agresivitatea, alta lascivă corupe auditoriul. În ce-i priveşte pe austrieci, marşul lui Radetzki se potriveşte perfect cu marmura roză din sălile de bal şi cu ciocolata – dar şi cu agresivitatea lor elegantă. În ce-i priveşte pe români, maneaua face casă bună cu mahalaua, cu ciorba de burtă, cu frustrările rezolvate printr-o lovitură de cuţit, la beţie. Pot să-mi explic această apetenţă a valahilor pentru litaniile orientale prin amestecul de sînge – neamul nostru are mult mai mult sînge străin în vene decît e dispus să recunoască. E o consecinţă a celor cinci sute de ani de turcocraţie, e o consecinţă a slăbiciunii boierilor români pentru ţiitoarele ţigănci. Nu sînt rasist, nici nu generalizez – constat un trend. Televiziunile comerciale, foarte atente la public, cunosc acest trend şi vin în întîmpinarea cererii. Mai am însă o speranţă – în 2009, şi festivalul „George Enescu” a făcut audienţe mari.

Niciun comentariu: